Știa unde locuiește, dar s-ar fi înjosit atât de mult încât să-i apară în fața ușii într-o dimineață de luni? Nu, nu ar fi făcut acest lucru, însă faptul că stătea pe scările din fața bocului ei nu îi rănea demnitatea în niciun fel. Se trezise gata să viseze, iar cu ochii deschiși îi era mai ușor. Era mult prea devreme pentru el, dar era aici, cu o cafea iefină aburindă în mână. Ceasul învechit de pe încheietură bătea practic ora șase, teoreic cinci, căci sfârșitul lui martie adusese timpul de vară.

        Dormise, adunate, probabil două ore. De la miezul nopții a tot încercat, dar somnul i-a fost atât de prost încât nu s-a odihnit deloc. Se tot zvârolea și plapuma era ori prea subțire, ori, brusc, prea groasă. Patul îi devenise prea tare și orice poziție îi aducea doar disconfrot. Cum a pus capul pe pernă, a fost de parcă în subconștient i s-a năzărit ideea că nu merită să doarmă. De ce s-ar odihni dacă nu avea pentru ce să se trezească a doua zi? Că ațipea atunci sau făcea o noapte albă, ar fi fost aidoma. De parcă somnul avea să îl facă să se simtă mai bine...

        Cu toate acestea, era aici. Nu răsărise încă soarele, dar Elijah stătea mai bine ascuns de urmele nopții, căci sub umbre era păzit de văzul lumii. Nu mulți își începuseră activitatea și până atunci niciun om nu trecuse pe lângă el. Îi placea să creadă că nimeni nu știa că este acolo, că stă la poalele Emiliei în secret. Mai mult ca sigur vecinii nu ar fi înțeles ce caută un tânăr parcă rupt din picturile renascentiste în fața blocului lor, dar bărbatul se intriga pe sine cu gândul că făcea ceva interzis. Sfida spațiul ei, călca pământul pe care ea pășea zilnic. Pe acele scări îl urcase ea acum câteva zile, când l-a primit în casa ei. L-a ținut de mână în timp ce îl înălța spre ceruri și ar fi crezut că urma să îi promită glorie, însă îl alungase și acum considera că are nevoie de o altă invitație pentru a mai putea vizita aceste locuri. Era tărâmul ei și Elijah îi simțea prezența peste tot. Oare îi era permis să sărute asfaltul pentru a îi afla încă o dată gustul ei?

        Nici nu își dădea seama dacă voia ca ea să îl vadă. Stătea sub fereastra ei, așa că, dacă ar fi deschis geamul, și-ar fi izbit privirea de el . Cerea prea mult dacă spera ca ea să îl recunoască? Se întrebă în treacăt dacă a avut răgaz să îl uite. Era cu neputință, căci abia trecuseră două zile. Știa, știa că probabil sufletul ei nu a fost la fel de pătat ca al lui, dar tot râvnea să o vadă tresărind când și-ar intersecta drumurile. Pe de altă parte, își dorea să rămână în taină. Voia ca soarele să nu îl dea de gol și ea să nu afle vreodată cu cine a împărtășit zorii. Începea să se rușineze la copilăria pe care a făcut-o venind la poarta ei închisă. Aștepta să îi fie dată atenție, dar nădăjduia să îi nu fie sesizată prezența. Era mai bine să plece înainte ca ea să își facă apariția pe tocuri și să îi mai calce pe inimă ca data trecută.

        Nu plănuise să pornească spre Emilia. El doar se trezise în acea dimineață, pașii l-au condus și nu s-a împotrivit. De unde să știe că destinația era locul în care a trăit cele mai de vârf clipe, ca apoi să moară? Durerea dezamăgirii îl cuprinse din nou și cafeaua căpătă un gust acru, grețos, al dezgustului. Clipi mohorât și încercă să nu se afunde iar în amintirile decesului său.

        După ce venise de la Jeff sâmbătă, și-a impus să reflecte la seara de vineri ca la renașterea lui. Nu putea fi vorba de o înmormântare, deoarece abia sesizase darul vieții care îi era pus pe tavă. Iubirea era singura valoare în care se crede încă de la începuturi și care a rămas nepătată, neprihănită. Dragostea față de o femeie era descrisă ca euforică, înfăcărată și mistuitore. Garanta momente de fericire absolută și împlinire sufletească. Poate dacă iubea îndeajuns, ar învăța cum să o transpună și în picturi. La ce bune sentimentele artistilor dacă nu pentru a le oglindi în operele lor? El doar pentru asta trăia, căci altfel viața lui nu ar mai fi avut sens. Pânza îi căra regretele, remușcările, dorințele și mai ales visele. Își și imagina un tablou sărutat de o pensulă încărcată cu amor și gândi că nimic nu i-ar însufleți mai mult desenul decât adorația pură față de muza nou găsită.

        Trebuia doar să știe cum să își trezească talentele nou plantate. În povești, îndrăgostiții mereu trec peste orice și iubirea le arătă abilități pe care ei nici nu le-ar fi bănuit. Lumea devine mai luminoasă, mai vie, mai colorată. Cum Elijah uita mereu să își tragă draperiile dimineața, o schimbare ca aceasta l-a făcut curios. Duminica și-a petrecut-o având o paletă în mână cu vopselurile unui răsărit pe o pajiște, dar pensula nu a vrut să traseze nici măcar o dâră strâmbă. Montase șevaletul în mijlocul sufrageriei și pornise cu așteptări dovedite apoi mult prea îndrăznețe. Trântise paleta pe parchet cu toată forța și pe lentile se stropi cu iarbă și cer senin. Îndrăgostiții răzbeau orice, chiar și lipsa inspirației, dar îndrăgostiții trebuiau să fie doi. El, împreună cu el era tot unul și resimții lipsa unei partenere mai acut ca niciodată.

        Nu aranjase să meargă spre ea, dar toată o căuta cu toată ființa. Degetele lui voiau să se împreuneze cu ale ele și buzele-i umblau spre a-i bea din gura. Părul său ars voia să se înnoade în lanul ei de grâu. Celulele lui urmăreau să se unească cu ale Emiliei.

        Deși voia să o vadă, ceva îl făcu să se ridice grăbit când auzi sunetul unor pantofi din scara blocului. Sigur locuiau mai multe femei acolo, dar zgomotul tocurilor ei l-ar fi recunoscut și surd. Nu erau doar pantofii, era ritmul în care își mișca picioarele, distanța pașilor ei și faptul că se grăbea. Bărbatul fugi și se acunse după colțul clădirii, de unde Emilia nu l-ar fi observat, dar el putea să o privească. Se speriă, totuși, că avea să îl găsească și să îi spulbere inima încă o dată. Fusese naiv să o caute, căci îi era greu să creadă că ea avea să îi dea iertarea după care răvnea. Dacă ar fi dat de el așa mic, înfrigurat de regret și zgribulit sub greutatea grijilor, l-ar fi îndepărtat cu o mână rece și i-ar fi spulberat iar speranțele spre etern. Nu putea să își adune din nou sufletul de pe jos, pentru că era sigur că uitase câteva bucăți în apartamentul ei și nu își permintea să mai piardă încă o parte.

        Aproape leșină când ea deschise ușa. Era la fel cum o visase, doar că parcă mai frumoasă. Părul îi era mai bogat, ochii mai mari, buzele mai răsfrânte. Rochia pe care o purta îi acoperea corpul pe care Elijah era disperat să îl simță lipit de el. Ceva păta, însă, imaginea acestei femei perfecte. Nu era nici paltonul vișiniu, mult prea mare pentru ea, nici pantofii cu toc cui care sigur îi răneau picioarele.

        Se opri două secunde și bărbatul calculă șansele ca ea să îl fi mirosit. Poate a dibuit odorul disperării și acum avea să îl adulmece în toată rușinea lui. Îi era jenă, dar ar fi fost posibil ca și femeii să îi fie dor și inima să o ghideze spre el. O variantă mai frumoasă, în care bărbatul ar izbândi. Nu, veni răspunsul când ea își continuă drumul.

        Elijah rămase zăpăcit de tulburarea prezentă în frumusețea ei. Ea era adesea fără cusur, dar îndată ochii săi de pictor zăriră unul. Ceva umbrea gingășia chipului său, oferindu-i un aspect dur, mult mai aspru decât ultima dată când o văzuse. Îi luă puțin timp să își dea seama, dar artistul găsi în expresia femeii o urmă de tristețe.

        Extazul îl cuprinse aproape instant și cu greu se abținu să nu fugă după ea. Motivul abaterii ei nu putea fi altul decât regretul că l-a gonit pe el. Pe semne că acum îi părea rău și l-ar fi primit imediat înapoi cu brațele deschise. Se măguli singur cu acele idei înflorate; acum el deținea controlul! Parcă preluase frâiele din nou, asta dacă le-a avut vreodată.

        Acum, putea alege. Era opținea lui dacă o va urma pe ea în acest moment, fugind după ea ca un admirator disperat sau dacă avea să o reîntâlnească în alte circumstanțe. Nu nega totul, știa ca este dezolat, dar ea nu trebuia să știe prin ce chinuri a trecut. Veștile weekendului mizerabil al pictorului i-ar fi adus ei doar mândrie, barem a lui a fost deja rănită destul. Se reasigură că Emilia era oricum a lui și că la un singur gest venit din partea lui, ea i-ar fi cerut iertare. Se putea amuza puțin, putea fi crud câteva momente și să nu pornească, încă, spre Emilia. În final, nu era așa greșit să o mai lase și pe ea să sufere puțin.

        Porni spre serviciu, vizibil mai binedispus ca înainte și s-ar spune că pregătit de o zi la liceu. Aproape.

        Azi își fumă cele trei țigări una după alta în timpul primei ore. Obosise a își mai face griji. Scrumând pe podeau sălii de clasă, le dădu elevilor ceva de lucru, apoi scoase un teanc de extemporale necorectate și, cu un pix roșu în mână, se apucă sa taie frenetic greșeli. La capătul fiecărei linii drepte desenă buclee de foc ce se voiau a fi de aur. În colțul hârtiilor mâzgălea conturul unor buze și pe spatele unei coli încercă să schițeze un nas cârn. Zâmbea ca un adolescent și tinerii din bănci își dădeau coate pe ascuns. Era, cu siguranță, neobișnuit ca domnul White să fie într-o dispoziție atât de bună. În lumina unui surâs cald, chipul său părea chiar mai încântător. Sprâncenele sale nu mai adăposteau cute între ele și ochii îi străluceau minunat din spatele lentilelor. Chiar părea a le semăna elevilor, întrucât diferența de vârsta nu mai era sesizabilă. Cele douăzeci și cinci de primăveri puteau fi ușor confundate cu numai optsprezece, expresia sa păstrând în ea gingășia unui prunc. Aici se opreau asemănările, iar între profesor și copii nu se mai legau alte comparații. Simplitatea lor pălea, pe când splendoarea sa de neegalat i-ar fi orbit pe cei care nu privesc cu atenție.

        Știa și el asta, dar atunci nu băga de seamă. Era de-a dreptul fericit și de-a lungul gâtului îi dansau fluturi. Își dădu o șuviță încâlcită de pe față și își împinse ochelarii pe nas. Termină prea repede testele copiilor și fu nevoit să își apuce blocul de desen. Pe o planșă goală, o încercă pe ea. În mintea sa avea buzele de cașmir și obrajii de catifea.

        Era mult prea motivat ca să nu reușească, dar după câteva contururi, creionului i se rupse vârful. Incredibil, gândi în timp căuta în sertare o ascuțitoare. Ce imbecil aproviziona acea clasă cu materiale și nu a luat în calcul posibilitatea tocirii creioanelor?

        — Dați-mi și mie o ascuțitoare, se adresă el elevilor.

        În strictețea sa, își aducea aminte că de nenumărate ori le făcuse observație elevilor că trebuie să fie pregătiți la fiecare oră, așa ca cel puțin unul trebuia să aibă ceea ce îi trebuie.

        —Domnule, preluă cuvântul o minionă din banca a doua. Studiem desenul tehnic acum, folosim creioane mecanice.

        Deșteapta lui pește, fulgeră Elijah în sine.

        Închise blocul de desen. Aceasta nu era o resemnare. El nu a pierdut, doar a amânat. Avea să o picteze pe Emilia în curând, nu cu un creion bont, ci cu pensulele și culorile demne de o muză ca ea. Se sprijini, visător, într-o mână și își dădu voie să ațipească pentru câteva momente.