E interesantă antiteza dintre ce ești și ce ar trebui să fii, nu crezi?

        O pereche de ochi injectați de culoarea pământului te privesc din oglindă. Scânteile argintii ce au înotat cândva în ei sunt acum stinse. Te gândești.

        Ești la marginea unei prăpăstii. Oglinda e, în fapt, o baltă. Calci în ea cu ghetele roșii, doar ca să tulburi apa, așa, pentru că vrei, iar imaginea ta se descompune în stropi haotici.

        Mai faci un pas. Sub tine se cască râpa dintre cimitir și distrugere. Între trupul tău sugrumat de vânt și abis e doar un pod șubred, măcinat de timp.

        Nu-ți pasă. Nu ți-e frică. Mai faci un pas. Încă unul. Mai aproape. Îți place să simți cum te descompui.

        ,,Nu ți-e frică." Pe naiba. Tremuri.

        Te gândești la el. La ce ți-a spus. Că toți putem fi eroi în propriile vieți.

        Apoi înțelegi că povestea voastră a început cu sfârșitul.

        Nu te deranjează tristețea. Poți trăi cu ea. Dar căderea? Asta nu. Asta doare. Cu atât mai mult cu cât știi că el a căzut din vina ta.

        Îi șoptești și tu numele, pentru prima dată, așa cum l-a șoptit și el pe-al tău cândva. Flint. Și, la naiba, știi la fel de bine ca mine că fiecare literă o să doară când se spulberă în vânt.

        Acum te gândești iar, în timp ce stai în cumpănă cu ultimul pas. E noapte în ochii tăi sparți. Oare ai nevoie de ochelari? Nu contează. Nu contează. Oricum ceața a fost mereu acolo.

        Nu contează.

        Carne distrusă și pulbere de oase. Din asta ești construită. Nu mai ai timp de autopsia propriului sfârșit; pentru că știi deja ce va fi. Știi ce ai de făcut.

        Faci ultimul pas. Cazi.

        Inima ta se
s
p
a
r
g
e.