Chiar dacă Ren îl lua în echipa lui, procesul de transfer tot avea să fie destul de anevoios. Acum nu mai trebuia să aștepte două luni, trebuia să aștepte doar două săptămâni. Timpul de așteptare se micise semnificativ. Cu toate acestea lui tot îi părea mult, nu mai dorea să aștepte, pur și simplu simțea că se sufoca în acel oraș.

       Restul zilei la lucru trecuse extrem de greu. Tot ce își dorea Heron acum era să se ridice și să plece. Astăzi, mai mult ca niciodată se simțea de parcă se sufoca atunci când stătea pe scaun, încuiat între patru pereți, tot ce își dorea era să iasă din acea încăpere.

   — Am vorbit cu Ren. îi zise brunetul lui Ares atunci când au părăsit clădirea judecătoriei.

   — Și ce a zi? întrebă Ares îndreptându-se spre parcarea firmei

   — A zis că mă ia în echipa lui și că îmi va trimite curând un formular pe care va trebui să îl completez.

   — Mă bucur pentru tine Heron, îi zise Ares forțând un zâmbet.

        Era conștient că fratele lui se încerca să se bucure pentru el. Să fie alături de acesta, chiar dacă nu îi înțelegea pe deplin motivele lui Heron. Brunetul știa că lui Ares îi era destul de greu să accepte că fratele lui avea să îl părăsească, însă nu exista altă alternativă.

   — Nu vreau să crezi că te părăsesc Ares. Ești fratele meu, putem vorbi în continuare ca și până acum.

   — Știu asta Ron și știu că nu vrei să mă părăsești. Pur și simplu nu te simți la locul tău aici.

       Heron dădu aprobator din cap, da exact asta era, băiatul pur și simplu nu se simțea confortabil aici și tot ce își dorea el era să poată evada. Știa că fratele lui nu prea înțelegea această dorință însă se bucura de faptul că dorea să îl susțină.

   — Am vorbit azi cu mama, zise Ares de îndată ce au intrat în mașină. A aflat că te-ai întors la muncă. Vrea să mergem la ei pentru cină.

       Brunetul nu spus nimic. Ura să se întâlească cu părinții săi, mai ales cu mama lui. Știa că părinții lui țineau la el, dar aveau un mod foarte ciudat de a arăta asta. Mai ales mama sa. Heron, s-a întrebat de cel puțin două ori în toată viața lui, dacă mama sa îl iubește cu adevărat. Prima dată, a fost imediat după ce le-a spus părinților săi faptul că este gay. Chiar și acum își amintea cum reacționase mama lui. După ce el își ținuse discursul despre cum le explica el că este gay, mama lui pur și simplu s-a ridicat, aruncându-i o privirea galicară și apoi spunând:Sper să îți treacă cât mai curând. A doua oară a fost după faza cu schimbatul clanurilor.

   — Știu că nu îți place să te vezi cu ei, zise Ares atunci când văzu că fratele său nu reacționează în vreun fel. Dar, mama a insitat să mergem și a zis că dacă refuzi să vi, vine ea la noi.

   — Voi veni, stai calm. Oricum, probabil este ultima dacă când îi voi vedea pentru o perioadă lungă de timp.

   — Probabil.

   — Trebuie să rezolv cu câteva acte și formularul de transfer, dar vin și eu.

***

       Birourile de transfer erau în majoritatea timpului erau goale. Nu era multă lume care își dorea să își schimbe clanul. Cei mai mulți o făceau la vârsta de șaptesprezece ani, însă pentru întârziați ca Heron existau aceste birouri de transfer.

       Nu era tocmai cea mai impresionată clădire în care fusese Heron. Acesta se afla în cealaltă parte a orașului, într-un complex de blocuri turn. Birourile ocupau un singur etaj, însă acel etaj era pe departe suficient. Majoritatea ghișeurilor erau închise, pentru că nu aveam clienții, iar sala de așteptare era extrem de mică, având doar o masă și un scaun.

       Era totuși un lucru bun în faptul că nu prea multă lume se înghesuia în a face transferuri. Heron nu fusese nevoit să aștepte deloc. Imediat cum a ajuns la etajul doi, casierița de la singurul birou deschis l-a pus să completeze un formular, o cere de transfer și să prezinte și formularul cu echipa în care era luat, în caz că avea una.

    — Heron Vang, am să fiu sinceră cu tine spuse casierița plictisită. Ești primul care dorește să facă un transfer în ultimele șase luni.

   — Știu că oamenii nu cer să fie transferați prea des. spuse Heron uitându-se la casieriță care mesteca gumă

   — Cel mai probabil cererea ta va fi aprobată într-o săptămână. Nu îi dau mai mult de atâta.

       Heron dăduse aprobator din cap. Spuse un mulțumesc iar apoi ieși din clădirea. Ares, îl aștepta în mașină afară. Cu toate că Heron îi spune că nu era nevoie să vină cu el, acesta insistase. Știa că dacă nu venea el cu mașina, lui Heron îi va lua destul de mult să ajungă acasă și riscau să nu mai ajungă la cina cu părinții.

   — Ai terminat destul de repede, constată Ares atunci când Heron intră în mașină

   — Având în vedere că era cam gol pe acolo, desigur că am terminat repede.

   — Am vorbit cu mama. Voia să vorbească puțin cu tine, dar i-am băgat o scuză. Oricum, a zis că ne așteaptă acasă și abia așteptă să ne vadă.

   — Vrei să spui să te vadă.

       Heron observă cum fratele său își dădu ochii peste cap atunci când pornii mașina. Nu spune însă nimic, știa că are dreptate. Ares a fost mereu preferatul familie, iar Heron a fost mereu oaia neagră.

   — Heron, nu spune asta. Părinții noștri ne iubesc pe amândoi.

   — Poate că da, dar tu nu ai fost o dezamăgire pentru ei. Eu am fost. În primul rând, prin orientarea mea sexuală și în al doilea rând, prin faptul că nu m-am putut adapta niciodată clanului.

   — Niciuna dintre acestea nu au fost vina ta. Chiar dacă ei nu sunt de acord cu astea, nu înseamnă că nu te iubesc.

       Brunetul știa că nu mai avea rost să se contrazică cu fratele său, pentru că nu ar fi ajuns nicăieri cu asta. Oricât de mult încerca Heron să se convingă de faptul că părinți săi îl iubeau, nu reușea să facă asta.

***

       Casa copilăriei era neschimbată. Aceeași casă gri cu un etaj, construită într-un stil simplist. Avea atâtea amintiri în acea casă. Unele atât de bune și alte atât de rele.

   — Ares, Heron! mama lor ieși să îi întâmpine de îndată ce au coborât din mașină

       La înfățișare, nu se schimbase foarte mult. Același păr negru pe care Heron și Ares îl moșteniseră și acei ochii, la fel de negrii. Heron, nu moștenise acei ochii negrii. Avea ochii verzi, exact ca ai tatălui său.

   — Bună mamă, zise Ares afișând un zâmbet.

   — Nu aveți idee cât de mult mă bucur să vă văd, zise femeia Mai ales pe tine Heron.

       Brunetul făcu contact vizual cu mama lui. Acesta afișă un zâmbet. Dacă Heron nu și-ar cunoaște mama, ar crede că acel zâmbet chiar este sincer.

   — Mă bucur să te văd mamă, făcu Heron cam cu jumătate de gură.

   — Haideți înăuntru. Am pregătit de mâncare toată ziua. Tatăl vostru a fost la fel de încântat ca și mine că veniți să ne vedeți. Ares a mai fost de câteva ori în ultima lună. Ne-am bucurat să auzim că vi și tu Heron.

       Heron, se mulțumi doar să de-a aprobator din cap. Cei doi frați și-au urmat mama spre intrarea în casă. Inima lui Heron începu să bată extrem de tare atunci când trecu pragul casei. O mulțime de emoții îl copleșiseră. Îi era teamă, că mama lui, așa băgăcioasă cum era, va vrea să știe prea multe. Tot odată o ușoară nostalgie îl apucă atunci când văzu holul de la intrare și scările care duceau spre etaj. O mulțime de amintiri îi năvăliră mintea, unele mai puțin fericite. Ca atunci când avea nouă ani și din neatenție a alunecat pe scări și s-a ales cu o mână rupă și o cicatrice urâtă pe șoldul stâng.

    — Mergeți în living, vom mânca acolo. Este mai mult spațiu. Revin imediat.

       Brunetul se uită pentru o secundă cum mama lui se îndepărta, iar apoi se întoarse îndreptându-se spre living. Decorul era la fel, același piese negre de mobilier care se îmbianau frumos cu pereți vopsiți complet alb. Toată case era decorată în acest stil. Heron, a vrut odată să își vopsească pereți camerei în altă culoare, dar desigur că nimeni nu l-a lăsat să facă asta.

    — Mă bucur să vă văd băieți. auzi brunetul vocea mult prea familiară a tatălui său. Nu v-am văzut de ceva vreme. Mai ales pe tine Heron. Cum mai ești?

        Tatăl său îi zâmbi, făcându-i semn să se așeze la masă. Zâmbetul lui, era extrem de diferit față de cel al mamei sale. Era mult mai cald și mai bine voitor.

    — Sunt bine. zise Heron cât de natural putu', luând loc la masă.

        Nu mințea în totalitate. Încă suferea și probabil avea să o facă mult timp de acum în colo, dar totuși se bucura că alese să facă o schimbare în viața lui. Tatăl său dădu aprobator din cap, nu foarte sigur de spusele propriului său băiat. Nu avea de gând să își bată fiul la cap cu asta. Știa foarte bine că, băiatul avea să vorbească atunci când va fi simți nevoia.

       Cina decurse destul de liniștit. Heron aprecia că mama lui nu uitase de această dată că el era vegetarian. Se vedea că nu se documentase deloc despre ce mâncare ar putea face, însă pe Heron nu îl deranja să mănânce legume fierte cu tofu la cină. Nu se vorbea prea mult, conversație rămânând destul de simple.

     — Ce s-a întâmplat cu tine Heron? Unde este băiatul meu? Ăla care zâmbea tot timpul? Știu că prietenul tău Eliot a murit, dar nu poate fi doar asta.

     — Devika, te rog nu. făcu tatăl său pe un ton resemnat. Parcă ai spus că vei lăsa băiatul în pace.

     — Hellion, m-am săturat. Vreau să știu ce a pățit. Nu ne vizitează și uită-te la el, cât a slăbit în ultima perioadă. Nu poate fi din cauza unui prieten mor.

        Inima lui Heron începuse să bată extrem de tare în piept. Bărbatul avea impresia că va sări în orice clipă. Trase are adânc în piept și se ridică de la masă încercând să rămână cât de calm se putea.

     — În primul rând, Eliot nu a fost doar prietenul meu, a fost iubitul meu. Știi asta foarte bine mamă, însă o negi în continuare. În al doilea rând, chiar așa de ușor crezi că este să treci peste moarte persoanei iubite. L-am iubit pe Eliot, extrem de mult. Doream să îmi petrec toată viața cu el.

     — Eu ți-am zis că băiatul ăla ne-a corupt fiul, făcu mama lui uitându-se spre tatăl său. Dar tu nu, să las copilul în pace. Auzi, iubire între doi bărbați. Credeam că ai terminat cu prostile adolescentine Heron. Ești mare acum, nu vrei să îți găsești o fată frumoasă?

     — Mamă, ți-am explicat asta acum șase ani, când ți-am spus despre orientarea mea sexuală. Nu am cum mă schimb. Nu vreau ca această ceartă să meargă mai departe și de acea vă doresc o seară frumoasă și viață minunată.

         Spunând asta Heron se întoarse pe călcâie și o luă spre ieșire. Nici măcar nu îi păsa dacă Ares venea sau nu, voia doar să plece mai repede de aici. Fusese o idee proastă să vină să își vadă părinții.

***

         Nu își putea scoate discuția cu mama lui din cap. Ura să știe că acesta era o dezamăgire pentru propria sa mamă. A încercat pe parcursul săptămâni următoare să uite de asta, să se gândească la faptul că mai era puțin și cel mai probabil avea să plece de aici. Nu va mai fi nevoit să își vadă mama sau acest loc blestemat vreodată.

        Prietenii lui, cel mai probabil au observat acestă nerăbdare, deoarece aceștia l-au întrebat de câteva ori dacă se simte bine sau dacă era ceva în neregulă cu el. Heron evita de cele mai multe ori să le răspundă, nu pentru că nu dorea ca lumea să știe că pleacă, ci pentru că nu voia să vadă privirile dezamăgite de pe fețele lor.

        Într-un final, vineri dimineața pe la ora zece, Heron a primit o înștiințare cum că avea să fie transferat și că plecarea lui se făcea duminică la ora opt seara. Brunetul fusese nevoit să se abțină să nu țipe pentru că nu dorea să atragă atenția colegilor.

     — S-a întâmplat ceva Heron? întrebă Faye din spatele laptopului.

     — Nimic important zise brunetul mușcându-și buza Doar că am primit o veste bună.

     — Mă bucur pentru tine zise Faye afisând un zâmbet sincer.

        Heron nu zâmbi, se gândi serios dacă ar trebui să le spună sau nu prietenilor lui. Duminică avea să plece și cel mai probabil nu aveau să se mai vadă vreodată. Știa că asta ar fi fost o despărțire cruntă. Nu știa însă ce ar fi fost mai crunt, faptul că pleca sau faptul că nu le spuse de la început că avea să plece.

    — Trebuie să vorbesc ceva cu tine și Xavier. zise Heron într-un final.

    — Mă gândeam, sinceră să fiu zise Faye. Xavier mișcații fundul aici! Ți-am zis că o să vrea să vorbească cu noi mai devreme sau mai târziu!

        Heron observă prin ușa deschisă cum câțiva oamenii au ieșit din birou confuzi sau probabil speriați de strigătele lui Faye. Brunetul era convins că lumea s-ar fi obișnuit cu ele până acum, însă se înșelase.

    — Nu trebuie să urlii femeie! Știi există ceva numit telefon mobil. Ai putea să îl folosești pentru a comunica.

    — Știu. Însă dacă aș face asta nu ar mai fi amuzant și nu s-ar mai uita lumea ciudat la mine.

        Heron își dăduse ochii peste cap, nici nu știa de ce se mai mira. Faye adora să fie în centrul atenție, însă tot odată când era nevoie știa să asculte lumea.

    — Vrei să vorbești despre moartea lui Eliot nu-i așa? întrebă Xavier direct Suntem aici amice.

    — Nu despre asta vreau să vorbesc, spuse le plictisit.

         Pur și simplu nu înțelegea de ce lumea se aștepta ca el să vorbească despre moartea lui Eliot. Acel subiect era închis și așa avea să rămână pentru multă vreme de acum în colo.

    — Atunci despre ce vrei să vorbim? întrebă Faye confuză.

    — Mi-am schimbat clanul, duminică urmează să fiu mutat.

         Xavier și Faye s-au uitat extrem de șocați la el. Pentru câteva minute râmând acolo și ne știind ce să spună. De asta nu dorise Heron să le spună. Știa că o să aibă aceste fețe șocate, oarecum dezamăgite.

    — De ce? întrebă Xavier Este pentru că Eliot a murit? Nu poți fugi de probleme la nesfârșit Heron.

    — Eliot este unul dintre motive, într adevăr. Însă nu este cum credeți voi.

    — Și cum este atunci? întrebă Faye extrem de calmă. Vreau să mă conving că nu ai făcut o decizie pripită pe care ai să o regreți mai încolo.

    — Mereu am urât clanul ăsta. Mereu am urât Șoimii, niciodată nu m-ați simțit ca parte din acest clan. Nu este pentru mine, am simiți mereu de parcă mă sufoc aici.

    — De ce nu ai plecat la șaptesprezece ani? întrebă Xavier.

    — Pentru că părinți nu m-au lăsat. După aia l-am cunoscut pe Eliot și m-am îndrăgostit. Nu am dorit să îl părăsesc pe Eliot și de aia nu am plecat. Acum când nu mai am nimic care să mă țină aici, tot ce îmi doresc e să plec.

        Xavier și Faye s-au uitat unul la altul și apoi s-au uitat la Heron. Privirile celor doi erau extrem de greu de descifrat, lui Heron îi era greu să își de-a seama ce gândeau aceștia.

    — Dacă tu consideri că așa este mai bine pentru tine, atunci ai susținerea mea. zise Faye puțin cam dezamăgită

    — Chiar mă bucur că înțelegeți. zise Heron, însă nu era sută la sută convins că prieteni lui înțelegeau cu adevărat.

        Xavier se uită din nou la Faye și dădu din cap aprobator. Heron oftă, într-un fel știa că prieteni lui nu puteau să îl susțină sută la sută. Deoarece nu reușeau să îl înțeleagă, însă se bucura că nu încercau să îl oprească.

***

        După discuția cu prietenii lui, atmosfera din birou devenise destul de tensionată. Heron, era conștient de faptul că cei doi nu era tocmai de acord cu decizia lui. Se bucura de un lucru, datorită transferului lui, orele de lucru îi se miciseră considerabil. În mod normal programul lui de lucru se termina la cinci. Acum, fiindcă trebuia să mai rezolve câteva probleme cu niște acte de la lucru, acesta avea să iasă mai repede cu vreo două ore.

    — Trebuie să plec. zise Heron când se uită într-un final la ceas

    — Mă bucur că te-am cunoscut Heron. zise Faye fără să își ridice privirea din laptop.

        Faye, nu ere genul care să își i-a la revedere. Prefera ca despărțirile să fie ceva scurt, fără prea multe momente siropoase. Heron se uită la ea. Nu prea știa ce să spună și știa că nu avea rost să spună ceva. La urma urmei Faye era cea care nu dorea o despărțire lungă.

    — Și eu mă bucur că te-am cunoscut Faye.

        Heron, ieși din cameră fără să mai spună ceva. Știa că Faye nu era supărată pe el, doar că atunci când venea vorba de despărțiri, nu era genul de persoană care să le accepte chiar foarte bine. Brunetul se uită în jur, la șirul lung de coridoare din fața lui. După ziua de duminică, nu avea să mai vadă acest loc niciodată. Asta își dorise de multă vreme și se bucura că făcea acest pas.

        O luă la pas pe coridoare înguste ale clădiri. Cine ar fi crezut că într-un timp atât de scurt va trebui să meargă din nou în biroul Șobolanului? Ei bine, el cu siguranță nu ar fi crezut asta. Dar iată-l aici, îndreptându-se spre unul dintre locurile pe care le ura cel mai mult.

        Odată ajuns în fața biroului, știa că va avea nevoie de toată puterea să rămână calm. În general el era o persoană calmă. Dar când venea vorba de Șobolan, tot calmul și toată stăpânirea lui se duceau pe apa sâmbetei.

     — Și ai decis să lași o viață bună pentru a te alătura unei gloate de huligani? îl întrebă Șobolanul pe Heron de îndată ce intră în birou

     — Ceva de genu.

         Nu avea de gând să se contrazică cu Șobolanul. Nu până nu avea și ultima hârtie semnată, pentru că la cum îl știa pe omul acela, era foarte posibil să nu îi mai semneze hârtile dacă se enerva.

    — Prost mai ești. Alegi să mergi la aceea gloată de huligani în loc să stai aici liniștit.

    — Dacă dumneavoastră spuneți, zise Heron Acum pot să am hârtile?

    — A da zise Șobolanul și se ridică de pe scaun pentru a îi întinde câteva hârtii.

    — Acum, începu Heron abținându-și un rânjet Gloata aia de huligani, așa cum îi spuneți dumneavoastră, este locul în care a ales să plece și fiul dumnevoastră. Știți de ce a făcut asta?Pentru că se săturase de tot ce este aici, se săturase de voi.

           Heron nu mai spuse nimic altceva, doar ieși pe ușă lăsându-l pe Șobolan cu gura căscată. Nu știa dacă ceea ce făcuse era tocmai corect. Dar simțise nevoie să facă ceva de genu înainte să plece.    

Acesta a fost și capitolul. A venit așa frumos duminica, fix de ziua mea. Un mic cadou de la mine, pentru voi. Sper că va plăcut.