Noaptea parcă trecuse prea repede. Brunetul nu prea dormise, iar razele calde ale dimineții pătrundeau acum în camera lui. Nu se mai simțise așa de ceva vreme, inima îi bătea extrem de tare și palmele îi transpirau, nu se gândise că ar putea avea emoții pentru prima lui zi de lucru, dar uite-l aici emoționat ca și la prima întâlnire.

Pentru el era ciudat să se simtă emoționat pentru prima lui zi la muncă. Atunci când începuse pentru prima dată munca de avocat, tot ce și-a dorit a fost ca ziua aia să treacă mai repede.Într- adevăr niciodată nu își dorise să devină avocat și probabil pentru că acum urma să facă ceea ce îi place avea o mulțime de emoții.

Imediat după ce se ridică din pat, trase aer adânc în piept, își luă haine necesare și se îndreptă baie. Avea de gând să facă un duș rece, spera că avea să îl mai trezească puțin. Brunetul era conștient că o cafea ar fi funcționat mai bine.

Heron, terminase destul de repede cu dușul, cu toate că acesta fusese revigorat lui tot somn îi era. Aparent singura soluție părea să fie cafeaua.. Imediat cum intră în bucătărie, un miros de ouă prăjite, șuncă și cafea îi inundă nările.

— Neața. zise Ren fiind atent la oul care sfârâia în tigaie. Mănânci ouă nu?Sau vegetarieni nu mănâncă ouă?

— Atâta timp cât nu le-ai prăjit în același loc în care ai prăjit și șunca atunci eu le mănânc. Vegani sunt cei care nu mănâncă ouă și nu beau lapte.

— Mda, scuze. Cafea vrei?

— Da, te rog. Nu prea am dormit azi noapte și o cafea este bine venită.

— Emoții? îl întrebă Ren în timp ce îi turna într-o cană cafea.

— Ceva de genu, spuse Heron luând o gură din lichidul maroniu

Ren îi zâmbi prietenul său, apoi îi puse în față farfuria cu ouă prăjite și se așeză și el la masă.

— Nu mă așteptam ca tu să ai emoții. începu Ren, În liceu mereu erai atât de relaxat și niciodată nu te stresai pentru nimic. Te-am văzut de două ori emoționat și te-am auzit odată cât de tare te agitai din cauza primei tale întâlniri, spunând asta Ren râse ca pentru sine.

— Nici eu nu mă așteptam să ai emoții, dar, nu vreau să o dau în bară. La birourile de avocatură nu mi-a păsat niciodată despre asta, însă acum...

— Te înțeleg. Nu vrei să se dovedească că nu poți face tot ce fac ceilalți și să descoperi că acest loc nu este de tine.

— La asta m-am gândit toată noaptea. Dacă se dovedește că locul meu nu este aici și că am făcut o greșeală alegând să mă transfer.

— Toți cei care își schimbă clanul au aceste dubi la început. Mereu se tem că nu au făcut alegerea potrivită, dar de obicei cu toți își dau seama că au făcut alegerea bună. Așa am fost și eu la început.

— Crezi că mă voi adapta?

— Să fiu sincer, da. Tu mereu ai fost genul de persoană care nu putea să stea mult timp într-un singur loc. Mereu ai avut nevoie de mișcare și acțiune. Sunt convins că te vei adapta aici.

— Sincer și eu sper asta.

Într-un fel brunetul știa că făcuse alegerea corectă, însă toate aceste gânduri despre cum că poate nu avea să se integreze, îl măcinau și nu doreau să îi de-a pace. Trase aer adânc în piept și mai luă o gură din cafeaua, care între timp se răcise considerabil.

— Nu îți face griji, totul o să fie bine. Dacă e ceva sunt aici pentru tine, spunând asta Ren își puse o mână pe umărul lui Heron

— Știu că vei fi mereu aici pentru mine. Îți sunt recunoscător pentru asta.

Roșcatul își luă mâna de pe umărul lui Heron și apoi se întoarse la devorarea micului dejun. Heron luă și el câteva înghițituri din ouăle făcute de prietenul său.

***

Orașul Vulturilor, din câte își dăduse Heron seama era extrem de diferit de cel al Șoimilor. Spre deosebire de orașul Șoimilor, unde abia dacă exista o fărâmă de culoare toate clădirile fiind vopsite în alb, negru și în cel mai bun caz gri, în orașul Vulturilor totul era plin de culoare, fiecare clădire având o culoare diferită.

— Nu mă așteptam să văd... Heron nu mai continuă propoziția, fiind prea ocupat să se uite de multitudinea de culori.

— Atâta culoare într-un singur loc? întrebă Ren amuzat în timp ce se urca în mașină, Am avut aceeași reacție ca și tine prima dată când am văzut.

— Este ciudat să vezi atâta culoare în același loc după ce ai stat atâta timp într-un loc atât de monoton, spunând asta Heron se urcă și el în mașină.

— Majoritatea copiilor transferați au nevoie de puțin timp ca să se acomodeze. zicând asta Ren porni mașina.

— Sincer, mă așteptam la clanul Lebedelor să fie mai colorat având în vedere că ei sunt artiști.

— Nu mă refer doar la culori, ci mai degrabă la tot ce ține de noul clan. Prima lună este de obicei cea mai grea.

— Pentru că atât durează antrenamentul?

— Nu neapărat, fiecare se acomodeaza in ritumul lui, dar pentru că programul este destul de haotic, ești purtat dintr-o parte în alta.

— Încerci să mă sperii cumva? Adică până și programul de la birourile de avocatură ar fi fost haotic dacă mi-aș fi dat interesul.

— Nu încerc să te sperii, îți spun doar ce te așteaptă. Deși mă îndoiesc că Minyung te va purta prin toate cotloanele insulei, însă nu se știe niciodată.

— Să înțeleg că eu trebuie să ascult de acel Minyung?

— Da și să faci tot ce îți cere.

Heron nu a mai spus nimic, întorcându-și capul spre geam. Nu prea îi plăcea lui să primească ordine, însă din spusele lui Ren, acest băiat părea de treabă. Oricum ar fi fost prefera să își facă propria lui idee despre el.

***

Interiorul clădirilor era și mai colorat decât exteriorul. De cum intrase în clădirea unde presupunea Heron că avea să lucreze, fusese lovit de un amalgam de culori. Fiecare perete era vopsit într-o altă culoare, însă nu erau vopsiți anapoda. Pereți de la recepție erau toți vopsiți în diferite nuanțe de albastru.

— Oamenii de aici chiar iubesc culoarea nu? întrebă Heron în timp ce treceau pe lângă repeție.

— Nici nu ai idee. Chiar mă bucur că eu am proiectat uniformele din acestă bază, pentru că dacă le-ar fi proiectat Minyung sau oricine altcineva am fi avut uniforme în toate culorile curcubelui, de zici că eram la marșul diversități.

Heron dădu din cap aprobator. Era conștient că Ren încercase să facă o glumă, chiar dacă el nu râse la ea.

— Pe aici, zise Ren arătând spre o ușă vopsită într-un albastru metalic.

Brunetul intră pe ușa indicată de prietenul său. Ușa dădea într-o încăpere vopsită în nuanțe de mov. Părea un fel de sală de așteptare, avea câteva fotolii de culoare mov deschis și două mese de sticlă, sticla fiind colorată în mov mai închis, aproape dădea spre negru.

— Le-am zis membrilor echipei să fie aici la ora nouă, începu Ren De obicei sunt punctuali.

— Ren, tu măcar te-ai uitat la ceas? întrebă Heron în timp ce își verifica telefonul, Este de abia opt jumătate.

— Serios? Nu am observat. Presupun că va trebui să așteptăm.

— Ce este acest loc oricum? întrebă Heron în timp ce se așeză pe unul dintre fotoliile mov.

— Este sediul principal al echipei mele. Pentru că insula Vulturilor este destul de mare, suntem împărțiți pe echipe.

— Sediu principal? Și de ce este totul așa de colorat?

— Fiecare echipă are mai multe sectoare unde trebuie să patruleze, rămânem doar în acele sectoare și nu ne băgăm peste cele ale celorlalte echipaje de ploiție. Cât despre culoare, asta este mâna lui Minyung, cum am spus, îi place ca totul să fie extrem de colorat.

— Nu m-ar fi deranjat o singură culoare, zise Heron, Da, pereți în diferite culori, de ce l-ați lăsat să decoreze acest loc?

— Nu l-am lăsat. A câștigat întrecerea pe care a făcut-o, mă mulțumesc doar că am ajuns eu să proiectez uniformele.

— Minyung pare o persoană foarte interesantă.

— Este extrem de vesel și energic. Toată lumea din bază îl place sau dacă nu îl place îl respectă, se comportă frumos cu toată lumea și zâmbește mereu.

— Sună minunat. zise Heron cu o urmă de sarcasm în voce.

— Nici măcar nu îl cunoști, dă-i o șansă. Sunt sigur că îți va ajunge la suflet.

Heron își dăduse ochii peste cap, nu spuse nimeni că nu avea de gând să îi de-a o șansă. Nu avea de gând să îl judece pe Minyung doar așa din auzite.

— Nu am întârziat nu? auzi vocea unei femei.

Bărbatul își mută privirea dinspre Ren spre ușa de la intrare. În ușă stătea o femeie cu pielea de culoare măslinie, părul vopsit într-un roz deschis aproape spre blond și era îmbrăcată într-o pereche de blugi negrii cu un tricou care se asorta cu părul.

— Nu, stai liniștită,zise Ren, Am ajuns noi mai devreme și aparent ai ajuns și tu puțin mai devreme.

— Bună eu sunt Eriene! zise fata cu părul roz atunci când îl văzu pe Heron.

— Eu sunt Heron,zise brunetul simplu

Niciodată nu îi plăcuse să cunoască persoane noi. Acum probabil arăta ca cel mai mare ursuz din lume, pentru că nici măcar nu zâmbise atunci când se prezentase.

— Mă bucur să te cunosc, zise Eriene într-un fel confuză, Heron observă cum acesta schimbă câteva priviri cu Ren.

Ren îi făcuse un semn scurt din mână fetei și nu spuse nimic. Imediat după în cameră intrară, încă o femei și un bărbat. Bărbatul avea părul șaten deschis și părea destul de înalt din câte își putea de-a seama Heron, purta un hanorac de culoarea turcoaz, care clar era prea mare pentru el și o pereche de blugi negrii. Femeia, era destul de scundă și avea părul tuns băiețește, purta o geacă de piele, un tricou simplu alb, blugi negrii și bocanci.

— Bună! zise bărbatul cu un zâmbet pe față, Eu sunt Minyung, sunt cel care te va ajuta cu pregătirea. Dacă ai vreo întrebare nu ezita să mi-o pui.

— Mă bucur să te cunosc Minyung. zise Heron sec.

Într-adevăr, Minyung era o persoană care radia pozitivitate și bucurie. Heron putea să își de-a seama de asta chiar și doar din câteva vorbe pe care le schimbase cu el.

— Eu sunt Neith. zise femeia plictisită ,Nu cred că o să avem prea multe tangențe da mă bucur să te cunosc.

— Și eu mă bucur. zise Heron uitându-se puțin confuz la tipă.

— Acum că v-ați cunoscut noul membru de echipă. zise Ren extrem de serios, Toată lumea la treabă.

— Da șefule. zise Neith plictisită, Înapoi la patrulat, câtă bucurie pe capul meu.

Heron, observă cum Ren își dădu ochii peste cap și apoi se întoarse spre Minyung.

— Minyung, îl iei pe Heron să se înregistreze și îi explici ce are de făcut da?

— Da, șefu. zise el afișându un zâmbet larg.

Heron, avea impresia din cauza zâmbetului că Minyung, nu îl luase în serios pe Ren. Însă, Ren nu păruse deranjat de acel zâmbet. Poate așa făcea șatenul mereu și ceilalți se obișnuiseră deja cu el.

***

Heron l-a urmat pe Minyung, luându-se după el pe coridorul vopsit în vedere deschis. Nu era sigur unde mergeau, dar bănuia că șatenul urma ordinele lui Ren. Atunci când au ajuns la capătul holului, Minyung deschise o ușă care dădea într-o cameră cu geamuri din podea până în tavan.

— Ăsta este... după o pauză de gândire, șatenul continuă, Cred că îl putem numi secretariat.

— Crezi? întrebă Heron analizând camera cu geamuri colorate în diferite nuanțe de roz.

— Nu prea le dăm nume încăperilor, zise Minyung dând din umeri.

Camera era extrem de pustie. În afară de el și Minyung, în încăpere se mai afla o femeie de vârstă mijlocie care stătea la o masă de un roz și se uita la ceva în laptop. Femeia nu părea să îi fi observat, deoarece mai luă liniștită o gură din cafeaua de pe masă.

— Bună Sehephina! zise Minyung vesel.

Femeia cu păr alb își luă într-un final ochii de la laptop și îi aruncă un zâmbet lui Minyung.

— Bună Minyung! Ce te aduce pe aici? Și cine este noul tău prieten?

Sehephina vorbea cu Minyung de parcă ar fi un copil mic. Probabil Heron nu ar trebui să se mire, având în vedere că femeia era destul de înaintată în vârstă.

— El este Heron Vang, este noul membru al echipei. Doar ce s-a transferat.

— Îți trebuie hârtile pentru înregistrare nu? întrebă femeia începând să caute ceva pe laptop Cum de nu face Ren asta?

— M-am oferit să îl ajut urmează să îl antrenez pe Heron.

Femeia dădu din cap aprobator și se ridică de pe scaun atunci când auzi sunetul imprimantei care se pornise. Heron o privi pe femeie, cum se ducea spre imprimantă și luă un câteva hârtii.

— Completează asta, zise ea înmânându-le lui Heron, împreună cu un pix

Heron se așeză pe scaunul din partea opusă a mesei și începu să completeze hârtile.

Imediat după ce Heron a terminat de completat hârtile, Minyung l-a condus spre o altă cameră. Această cameră era vopsită în diferite nuanțe de albastru și semăna cu vestiarele de liceu.

— Pentru că noi suntem polția, începu Minyung, Va trebui să știi câteva mișcări de autoapărare, trebuie să știm să ne apărăm pe noi însuși și pe cei din jurul nostru. O să începem cu asta și după vom continua cu trasul armei.

— Cât ține de obicei acest antrenament? întrebă Heron în timp ce își dădea bluza peste cap.

— Păi, mă gândeam să facem undeva la două ore pe zi, vedem cât de repede prinzi mișcările. zise Minyung în timp ce își dădea jos hanoracul.

Lui Heron îi sărise imediat în ochii tatuajul de pe spatele șatenului, era imposibil să nu observi tatuajul, deoarece îi acopera tot spatele, două aripi de înger. Brunetul își luă privirea de pe spatele șatenului și se întoarse la ce făcea înainte.

În cameră se lăsase o tăcere destul de incomodă, niciunul dintre bărbați nu zicea nimic. Heron chiar dacă și-ar fi dorit să facă conversație doar că nu știa despre ce ar fi putut să vorbească cu Minyung. Niciodată nu a știut cum să înceapă un conversație cu persoanele pe care de abia le cunoscuse.

— Trebuie să merg niște lucruri pentru antrenament, spuse într-un final Minyung ,După ce termin aici, vi pe ușa aia, din colț.

Heron se uită spre ușa indicată de Minyung. În colțul vestiarului, chiar lângă dulap se afla o ușă destul de îngustă. Dădu aprobator din cap, iar apoi continuă să se schimbe în uniforma primită de la Minyung.

***

Camera alăturată era vopsită în diferite nuanțe de roșu și în mijlocul camerei se aflau câteva saltele tot în nuanțe de roșu. Minyung afișă un zâmbet larg atunci când îl văzu pe Heron intrând în cameră.

— O să începem cu câteva tehnici simple de autoapărare, zise Minyung vesel.

— În regulă, zise brunetul Tu ești profesorul, știi mai bine.

— Să fiu sincer, este prima dată când fac pe profesorul, zise șatenul puțin rușinat. De obicei eu eram elevul, dar am vrut să te ajut.

— Mi-am dat seama, zise brunetul simplu.

Minyung zâmbi mai larg, dacă așa ceva era posibil. Apoi îi făcu semn lui Heron să se îndrepte spre saltele.

— Bun, atacă-mă! zise Minyung pășind pe saltea.

— Ce? zise Heron uitându-se cu o față confuză la el. Ce face? De ce?

— Vreau să văd cât de bine de descurci.

— Nu am făcut niciodată clase de autoapărare, zise Heron încă confuz Am făcut sală, dar cam atâta.

— Chiar dacă nu ai făcut, nu înseamnă că nu te poți bate. Până la urmă cu toți avem instinctul de apărare în noi.

Heron se uită încă nesigur la Minyung, însă acesta îi făcuse semn să îl atace. Brunetul dădu din umeri și apoi sări să îl atace pe Minyung. În secunda următoare Heron era la pământ cu Minyung deasupra lui.

— Ataci prea agresiv.zise Minyung întinzându-i o mână Nu rău, doar că orice îți poate anticipa mișcările.

— Cum am spus, habar nu am cum să mă bat.

— Dar vei învăța. Așa am fost și eu când am venit aici, nu mă descurcam deloc, însă cu timpul devine mai bine.

Heron își dădu ochii peste cap și se abținu să nu pufnească. Știa că Minyung intenționase să fie drăguț și să îl încurajeze, însă el pur și simplu ura să audă aceea expresie. Minyung îi aruncă o privire confuză, iar zâmbetul îi pieri de pe față.

— Bun atunci să continuăm, zise Minyung puțin trist.

***

Pe Heron îl dureau toate. Nu stătuseră mai mult de două ore acolo, însă în acele două ore fusese dat de pământ extrem de mult.

— Nu te-ai descurcat rău, zise Minyung atunci când cei doi s-au întors vestiar.

— Nu sunt sigur dacă încerci să nu mă descurajezi sau chiar spui adevărul, pentru că la cât de mult am fost dat de pământ nu aș spune că m-am descurcat bine.

— Spun adevărul, am văzut și mai rău. zise Minyung dând din umeri.

— A durut? întrebă Heron atunci când îi văzu din nou tatuajul lui Minyung.

— Ce să doară? făcu Minyung cu o privire extrem de confuză și rămase cu hanoracul în mână.

— Tatuajul. Este destul de mare și mă gândesc că a durut destul de rău.

— Nu chiar așa de rău pe cât ar crede lumea. L-am făcut în mai multe ședințe și fiecare ședință era făcut-o de obicei după ce se vindeca partea făcută la cea din înainte.

— Nu cred că aș avea atâta răbdare să îmi fac un tatuaj atât de mare.

Minyung dădu simplu din umeri și apoi își luă hanoracul pe el. Heron era curios ce îl determinase pe Minyung să își facă un tatuaj de proporții atât de mari.

— Haide să mergem în sala de prânz, zise Minyung. Noi veniți nu au voie să iasă din clădire până la ora două.

— De ce anume? întrebă Heron urmându-l pre Minyung spre ieșirea din cameră.

— Se presupune că ar trebui să facem un antrenament foarte complex care ar trebui să țină undeva la șase ore.

— Știu că poate îmi forțez norocul întrebând asta, dar de ce nu facem?

— Vrei să facem un antrenament de genu? întrebă Minyung amuzat Pot să fac, pentru mine tot una e.

— Să fiu sincer: nu. Dacă după două ore mă dor toate în halul ăsta, nu vreau să știu cum m-aș simiți după șase.

— Cam este și motivul principal, pentru care niciunul dintre noi nu face un antrenament de genu. Dacă nu ești obișnuit cu un program de genu o să cazi cel mai probabil obosit.

— Te voi crede pe cuvânt.

***

Sala de mese, era mai colorată decât toate încăperile la un loc. Fiecare perete avea o culoare diferită și oriunde te uitai vedeai ceva de o culoare diferită, de la farfuriile și tăvile care stăteau la marginea bufetului suedez așteptând să fie luate, până la cărucioarele cu care bucătăresele aduceau și duceau mâncare.

— Asta este o mulțime de culoare, spuse Heron fără se gândească Oricine a decorat acest loc, trebuie să fie îndrăgostit până peste cap de culorii.

— Chiar îmi plac culorile, zise Minyung îndreptându-se spre bufet Am vrut să fac acest loc cât mai plăcut, având în vedere că ne petrecem majoritatea timpului aici.

— Fără supărare, dar este puțin prea multă culoare pentru gustul meu.

Minyung se încruntă, însă nu mai spuse nimic luând o tavă și îndreptându-se de Heron. Brunetul oftă, probabil că nu îi făcuse cea mai bună impresie lui Minyung. Era sigur că pentru el arăta ca și un tip ursuz care nu zâmbește niciodată.

— Cât de tare te-a rupt Minyung? întrebă Ren punându-și mâna pe urmărul prietenului său.

Heron tresări atunci când prietenul său apăruse ca și de nicăieri, ca mai apoi să îi arunce o privire confuză.

— Ce? făcu Heron extrem de surpins.

— Sunt sigur că Minyung te-a bătut măr. Întrebam doar cât de măr, zise Ren simplu uitându-se la prietenul său.

— Destul de tare. zise Heron scuturându-și capul. Câteodată avea o minte prea perversă.

— Că veni vorba de el, unde e Minyung?

Heron se uită prin sala de mese și îl observă pe acesta la capătul bufetului suedez. Făcuse un semn spre el, după care începu să își pună mâncare.

— Cum de nu este cu tine? întrebă Ren, luând exemplu lui Heron și își puse și el mâncare, Adică de obicei Minyung este foarte prietenos cu noii veniți.

— Cred că l-am supărat.

— Ce ai făcut? întrebă Ren uitându-se întrebător la prietenul său De fapt mai bine zis, ce ai putut zice să îl superi?

— I-am zis că după părerea mea a cam exagerat cu decoratul.

Ren se uită pentru câteva secunda la prietenul său, după care izbugni într-un râs sănătos. Brunetul se uită confuz la roșcat. Nu înțelegea ce îi putea părea atât de amuzant.

— Nu îți face griji, așa e Minyung. Eu și Neith i-am zis același lucru dar pentru acea tot vorbește cu noi.

— Ești sigur? Adică nu am fost eu cea mai veselă persoană.

— Este de înțeles să nu fi cea mai veselă persoană acum, Heron. Oricum asta nu îl împiedică pe Minyung să vorbească cu cineva, adică Neith este mereu foarte ursuză cu el și pentru aceea el tot vorbește cu ea.

— Chiar nu vreau ca lumea să mă creadă un ursuz sau să creadă că nu poate vorbi cu tine.

— Nimeni nu va face asta. Poate că tu nu observi Heron, dar se vede pe tine că suferi și că ești trist. Eriene m-a întrebat azi dacă ești bine, am ales să nu îi spun pentru că nu sunt eu cel care trebuie să vorbească.

Heron înghiți în sec, chiar nu se gândise că lumea observa așa de ușor cât de trist era. Și-ar fi dorit să poată zâmbi, să se poată ascunde în spatele unui zâmbet, însă pur și simplu nu reușea să facă acest lucru.

— Nu te stresa prea mult în legătură cu asta. Haide să luăm loc și să mâncăm.

Ren se îndreptă spre masa la care se așezase Minyung, brunetul stătu însă pentru câteva minute și după îl urmă și el pe roșcat. Minyung le zâmbi atunci când s-au așezat, aparent Ren avusese dreptate. Minyung era genul de persoană care nu purta pică.

Durerea de după antrenamente persistă destul de mult. Nu era o durere insuportabilă, dar era acolo. După masa de prânz, Heron și Minyung au petrecut mare parte din timp stând degeaba. Cum Heron nu avea voie să iasă din clădire până la ora două sau doar dacă avea un motiv întemeiat, cei doi au petrecut timpul sala de jocuri. Pentru că aparent da, clădirea asta avea și așa ceva.

— A fost idea mea să punem o sală de jocuri, zise Minyung atunci când au intrat în sală Cu toate că nu o folosim foarte des, este plăcut să știm că avem un loc de relaxare pentru atunci când avem nevoie.

— Sau pentru atunci când aveți un nou venit și se termină antrenamentul mai repede, zise Heron luând loc pe unul dintre fotoliile mari din cameră.

Spre marea lui mirare, camera era toată vopsită într-o singură culoare. Un albastru deschis, plăcut ochiului și care îți dădea o stare de calm. Heron, se îndoia de faptul că tot Minyung decorase această cameră. Nu părea stilul lui de decorat, cel puțin din ce observase el azi. Știul lui Minyung de decorat părea mult mai sălbatic.

— Tu ai decorat și camera asta? întrebă brunetul în timp ce îl urmărea pe șaten cum își toarnă apă într-un pahar.

— Da, eu am decorat. Știu că nu arată tocmai bine, însă pentru camera asta, Ren mi-a zis să mă rezum la o singură nuanță de culoare. Era ori asta, ori decora el singur camera. Am preferat să mă rezum la albastru deschis.

Heron, și-l putea deja imagina pe prietenul său cel mai bun încercând să ajungă la o înțelegere cu Minyung. Cu siguranță scena fusese una amuzantă de privit și probabil că dacă ar fi fost la momentul ăla aici, ar fi râs cu poftă.

— Pot să mi-l imaginez pe Ren încercând să vorbească cu tine. Sunt destul de sigur că părea disperat.

— Să știi că ai dreptate. Dar nu înțeleg de ce? Adică toate celelalte camere arată atât de bine și el mă pune să fac una într-o singură nuanță a unei culori. Este prea plictisitor așa.

Heron își dădea ochii peste cap, era sigur că dacă ar fi spus ceva ar fi ajuns să se certe cu Minyung pe acest subiect. Pentru el, atâtea nuanțe de culori într-o singură cameră îi oboseau ochii. Nu era sigur cum șatenul nu avea nicio problemă cu ochii de fiecare dată când intra într-o cameră.

— Ce culoare sunt ochii tăi? întrebă Minyung.

Brunetul clipi de câteva ori și se uită extrem de confuz la șaten. Ce întrebare era asta? Adică el nu vedea ce culoare aveau ochii lui?

— Nu reușesc să îmi dau seama. explică Minyung Adică în sala de antrenament păreau să fie căprui, dar aici par să fie verzi.

— Mie tot timpul mi-a părut că îi am verzi. Părinții și fratele meu au susținut mereu același lucru, deci eu tind să cred că sunt verzi.

— Tot nu sunt convins, zise Minyung apropiindu-se de locul unde se așezare Heron După mine, ochii tăi sunt o combinație de căprui și vedre. Gata ai ochii, căperzi.

Heron se uită extrem de confuz la bărbatul din fața lui. Putea să jure că nu mai auzise niciodată de o asemenea culoare. Nu se prea pricepea el la a distinge culorile, însă era destul de sigur că nu există o asemenea culoare.

— Ce culoare mai e și aia? Măcar există?

— Este combinația dintre verde și căprui. Dar, ai dreptate nu există acest cuvânt, l-am inventat eu. Nu îmi place cum sună căprui verzui, este prea lung și prea monoton și pentru că nimeni nu o făcea am decis să intentez eu un nume de culoare pentru acestă combinație.

Minyung zâmbii vesel și se îndreptă spre ceva ce părea a fi un joc de arcadă.

— Vrei să joci cu mine? Se joacă în doi.

Heron dădu din umeri și se ridică de pe fotoliu. Oricum nu aveam nimic mai bun de făcut și nu era ca și cum putea să plece de aici.

Acesta a fost și capitolul, sper că va plăcut. Ce părerea aveți până acum de Minyung? Dar despre capitolul în sine?