Dansul visurilor tale miroase-a noapte și-a cărți și-a viniluri
Și aș vrea să fiu coregrafia ta, curcubeule,
Indiferent de oceanul în care te îneci...

Sunt scântei în palmele mele
Și scântei în inima ta.
Aprinsă, dragostea noastră e foc...

        Chara își oprește brusc stiloul și recitește; pete de cerneală albastră îi sapă pe degete și-n palme. Mâna ei rămâne, balansându-se, în aerul rece.

        Scrisese instinctiv, turnându-și mintea pe hârtie. Nu putuse rezista. La lumina unei lanterne, pe plajă, e divin să te reverși. Te gândești că te pot înghiți sclipirile din apă sau oceanul însuși.

        Chara se citește din nou și își memorează fiecare cuvânt. Soarbe din vorbe – sau poate că vorbele o sorb pe ea. E cufundată adânc în gânduri.

        Prima poezie! Sunt sfărâmate stele acolo, și prisme de lumină, și durere. Și... scântei. Scânteia dintre noi, mâzgâlește ea într-un colț. Penița îi alunecă pe hârtie ca prin apă.

        Apoi, marchează data și ora. ,,În prima oră a sufletului, 23:59". Rupe foaia de la jumătate, cu un gest larg, cuprinzător.

        Nu avusese niciodată talent în artă.

        Dar parcă o ard puțin cuvintele frânte, totuși.

        Acum, încă își poate recita poezia cu gândul. Literele ascuțite, înclinate ușor spre stânga, îi plutesc în fața ochilor. Fiecare silabă a rămas gravată între clipele nopții ei. Chara încearcă un sentiment... deșertic. Se simte ca și cum deține un secret.

        Murmură ușor fiecare cuvânt, doar pentru sine, fiindu-i aproape frică să n-o audă vântul. Chiar de nu va îndrăzni să arate nimănui această primă frântură de viață, îi place. Doar puțin.

        O scrie pe nisip. Știe că ea are s-o uite curând, așa cum se uitase și pe sine, dar marea? Niciodată. Marea nu uită niciodată nimic. Mai ales poeziile.

        După ce spiritul ei avea să se dizolve, marea avea să fie singura care și-o va mai aminti, nu? Marea avea să-i fie carcasă pentru suflet, când al ei s-ar fi stins. Marea avea să-i fie trup, pe când al ei ar fi fost ferecat în tainele pământului.

        Ce bine că nu e un poem lung. Chara privește cum valurile șterg literele de pe malul lor, bându-le esența. Mintea i se amestecă cu scheletul poeziei. Vag, în depărtare, aude vocea lui strigând-o. Doamne!

        Ultimul ei vers o lovește. Ultima ei clipă. ,,Aprinsă, dragostea noastră e foc...". De ce foc? De ce foc, când ea era doar gheață, ocean, frântură, iar el era viața, și soarele, și tot?

        Chara stă pe mal. Privește luna. Se gândește și speră ca, în ciuda faptului că esențele de beznă ale sufletului ei sunt indezirabile, marea să n-o uite.

        Dar, mai presus de toate, se gândește la el.