Nisipul îi este neplăcut de rece sub tălpi, iar, când merge, i se lipește de glezne. Aerul îi îngheață în plămâni, cristalizat încă din expirații. Vântul o face să vrea să se ghemuiască și să tremure pe un șezlong, lângă foc. Oftând adânc, Chara se întoarce spre el.

        — Și, până la urmă, ce facem aici?

        El nu răspunde. Desenează ceva în aer, complet absent. În urma degetelor lui, Chara își imaginează o dâră imaterială de argint. O urmărește cu privirea până când se pierde în intangibil.

        Și încremenește când vede că, între schițele lui de vânt, se întrezărește numele ei.

        Nu spune nimic. Uneori, tăcerea lui îi este aidoma cuvintelor.

        — Mergem să facem o baie.

        Nu e o întrebare, ci o afirmație: sau poate undeva la jumătate. Chara privește adânc în noapte, simțind cum realitatea îi scapă dintre degete. Nici măcar nu știe cât e ceasul, unde se află sau cât se îndepărtaseră.

        — Asta-i o nebunie!

        El o apucă de încheietură și o țintuiește cu privirea. Ochii ei sunt de culoarea pământului după ploaie.

        Se preface că nu vede cutremurul ce are loc în interiorul lor când degetul lui mare îi atinge în treacăt podul palmei. O trage spre ocean.

        — Hai să înnebunești cu mine, atunci.

        Un zâmbet incontrolabil îi scapă Charei de pe buze. Ultimul crâmpei de realitate se frânge într-o clipire atunci când o simte:

        Scânteia.

        Cu scânteia în suflet, rămâne numai visul. Doar vântul. Doar ploaia. O știe prea bine.

        Și chiar are chef să omoare câteva realități în noaptea asta.

        El o duce tot mai departe. Valurile îi spală nisipul de pe glezne. Miroase a sărat, a larg și a depărtare.

         Poate că vrea cu adevărat să se piardă, își spune în minte. Poate că niciun om nu știe, de fapt, ce face. Poate că toți sunt doar criminali de vise, așteptând să-și piardă șansa la a ucide în străfunduri.

       — De ce ai sânge sub unghii, Chara?

        Chara se uită circumspect la unghiile ei pentru o clipă. Lasă apa s-o înconjoare până la mijloc, încingându-i talia. În ciuda nopții și a hainelor ude, nu-i mai e frig. Iluzia instabilă o încălzește.

        — Despre ce vorbești?

        — Nu vezi câte universuri ai ucis în noaptea asta? o tachinează.

        Acum, ea îl privește direct în ochi. În irisurile lui sunt fire aurii, de stele. Înghite în sec.

        Știe. Mereu știe.

        Mereu.

        — Poate că da. Dar am construit unul nou din cenușa lor. Pentru tine. Pentru noi.