Adierile vântului gâdilă crengile copacilor într-un dans acompaniat muzical de foșnetul propriilor frunze pe jumătate uscate. Aerul este pătruns dens de întuneric, un întuneric ce pare că înghite împrejurimile până nu mai este nimic vizibil. Cu toate acestea, noaptea nu ar putea fi cea amenințătoare, ci existența unor creaturi ce s-ar putea ascunde sub armura ei.

          Foșnet de frunze. 

          Urme de pași. 

          Șoapte.

          Natura simte și tace. Natura se supune și lasă ființele superioare să-și facă apariția.

          — Mi-ai promis.

          Răsuflarea caldă apare ca un nor mic.

          Natura înghite nesătulă căldura vieții. Tăcerea domină peisajul pentru câteva momente.

          — În momentul acela, vedeam rugămintea ta ca un simplu vis. Basme. Ca acele cărți pe care le tot citești.

         Crengile se mișcă ușor. 

          — Dacă ai timp să te plângi, ai putea la fel de bine să ții cum trebuie acel felinar. Nu crezi că e prea aproape de mine?

          Un licăr de lumină străbate crengile până ajunge și dispare în bolta întunecată, neclintită.

          — Mă gândeam că rochiei tale i-ar prinde bine o îmbunătățire. Puțin negru nu strică niciodată. Mereu arăți ca un curcubeu. 

          — Du-te și fii tu văduva neagră dacă...

          Vocea este întreruptă de un susur lin. Natura oferă oaspeților un răspuns.

          — Șșșt. Ai auzit asta? Ți-am spus eu! Scoate banii. Ai pierdut pariul propus chiar de tine. 

         — Nu aud nimic. Nu dau nimic...

         — Se aude din partea pârâului.

         Apa tremură la simțirea unor pași necunoscuți. Degete palide trec prin adâncul ei ca și cum și-ar dori un nou izvor al vieții să le curgă prin vene. Poposesc, în treacăt, asupra unui chip luminat. Nu este un înger, fiindcă privirea cuprinde flăcări mistuitoare de iad. Nu este nici diavol, fiindcă privirea oferă mângâierea blândă a raiului.

         Un om. 

         Ființă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

         Natura tace și privește.

         Ființa își întoarce capul, ochii oglindind focul din suflet.

        — Ce ți-a luat atât?

        — Nu tu trebuie să cari felinarul, din câte știu, domniță.

        Fata își acoperă gura cu mâinile delicate și ude, risipind ceea ce îi oferise natura.

       O Evă în devenire.

       — Nu mai fi dobitoc, Zamir. Pasărea trebuie să fie aici. Am auzit-o.

      Celălalt scutură din cap și se așeză lângă ea.

      Același sunet, mai slab, dansează în adierea vântului. Fata se ridică și pornește de-a lungul pârâului. Rochia strălucește în nuanțe roșiatice, de flăcări și tăciuni, până ce deveni și ea învăluită, înghițită cu totul de întunericul înconjurător.

          — Lis, așteaptă! Dă-o dracului de treabă, dacă-ți rupi picioarele, jur că singura aventură de care vei mai avea parte este micul dejun servit la pat!

          Singurul răspuns primit este foșnetul de frunze. 

          Fata se mișcă repede, ghid fiindu-i susurul liniștitor care îi mângâie urechile. Mâinile albe deveniseră deja încrustate cu roșu. Natura înseamnă durere. 

          O bufnitură și cade.

          În genunchi, își îndreaptă chipul către un loc din dreapta sa. Un copac pare învăluit în lumină, singurul de acest fel în bezna nopții. Nu este un tunel. Totuși, parcă tocmai a fost zărită o ieșire.

           Încet, se târăște către trunchi, cu brațele deschise. 

          Vântul îi atinge rochia, ca și cum i-ar întoarce îmbrățișarea.

          Lis.

         Copacul pare să o tenteze cu cele mai ascunse dorințe. Numele curge din fiecare frunză. O învăluie ca brațele unui iubit necunoscut, cu promisiuni plăcute, îndrăznețe, nemaiîntâlnite. Ca un înger decăzut cerând iertarea divină, își lasă aripile întinse, vulnerabile. Cu spatele sprijinit de trunchi, oftează lung și apăsător, o rugăciune aproape mută a celor păcătoși.

          Lis.

          Mâna albă și sângerândă se mișcă circular pe piept. Tot mai mult, mai mult, până când pieptul însuși pare să fie o gaură neagră. Inima bate, apoi face o pauză lungă.

          Înghite aerul proaspăt. Tușește. Se zbate să primească din nou esența vieții, dar natura o respinge. Vântul se înăsprește, venind din toate părțile. 

          Lis.

          Răspunsul fetei vine într-o serie de tuse rapide. Aerul nu mai are nori de căldură. Natura îi înghite ultimii stropi de viață.

           Mișcările devin mai lente, corpul se liniști, parcă primind o salvare nesperată.

           La poalele copacului zace o umbră. Sângele sclipește lângă rădăcini. Pur. Necontrolat.

           Natura este creația lui Dumnezeu.

           Și Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva.