Iluzia-mi de spirit mort se frânge,
Lacrimi de sânge-amar cad în teroare
Slova de gând pe pagină se strânge
În curburi amestecate și paloare,

Tresar, plâng, plâng, și nu mai știu,
De ce simțământul mi-e așa de fad,
Rima se-ncleștează pe măsură ce-o scriu,
Și pun inimă și suflet, și cad.

Irizații roș' se-admiră, scrise cu sânge și simțire,
Sunt bete în materie și-n parfum de liliac,
Și totul e cuvinte, iar nimicul înflorire
Se transformă-n litere, inel paradisiac.

Țigaretă crudă, scrum de Univers,
Vie, aspră-comoară, țandără de verde,
Iscăliri în exaltare, iubire ce-o am de dres,
Straturi peste straturi de ceva ce tot ai pierde,

Jerbe de scântei înălțate rotocoale,
Dureri nestăpânite, infinitive arse jar,
Cuvinte-veșnicie, încrustate-n mii de stele,
Actul de a fi, steril printr-o flambar',

Pielea-mi ca de gheață, suflul întinat,
Pulberi de fum și umbre, oboseală și crengi frânte,
Toate sub un cer de infinit s-au adunat,
Țesând gânduri surde și stele tot răsfrânte.

Răsfrânte-n ochi și-n pleoape, frământate în tării,
Înfierbântate, ah, de oceanul dependent
De trăiri ascendente, ireale, fumurii,
De mentă și de zare, cu mine congruent.

În gol apare frica, roasă albă, mucegai,
Înflorește în urât și e estetică, zgârcită,
Iar cicatricele din palmă rămas-a-mi colț de rai,
Eden damnat în flăcări, lacrimi moarte de pirită.

Mă ucide nesfârșitul ce-mi agață viu plămânii
Să cred c-o să-mi revin e acum chiar de prisos,
E în mine agonia lagunelor și-a lunii,
Melancolia fără strop de rațiune și folos.

Florile-au crescut în vid și s-au ivit în soltitudine
Am trăit mereu, prea mult și prea puțin,
M-apasă azi pe-umăr o ciudat-incertitudine
Licoarea-condiment, licoarea de-aur fin.