Bubuitirile constante in usa, urmate de strigatele disperate ale oamenilor erau singurele ce deranjau linistea unei incaperi lipsite de mobila, darapanata, in care se gaseau doua siluiete, ca doua fantome. Se priveau tinta, taios. Niciunul nu indraznea sa scoata niciun sunet. Ea, lipita de usa, palida ca un mort, i
n hainele sale negre, rupte si murdare, il fixa cu o privire plina de ura. Respira greu, sacadat, iar mainile sale insangerate tremurau. El, drept, rece ca o sculptura din marmura, o privea calm si cu o oarecare superioritate.
- Cum ai putut? rostii ea intr-un final cand lacrimile incepura sa i se prelinga pe obraji. Am avut incredere in tine! continua ea ridicand tonul intr-o incercare disperata de a-i afla gandurile. Ori ai sa mori de mania mea, ori de mania lui Dumnezeu!
Neputinta puse stapanire pe ea si se prabusii in genunchi pe podeaua de marmura rece. Lacrimile ei fierbinti ii alunecara de pe fata pe podea, ca o jertfa a iubirii sale.
- La dracu, soptii ca pentru sine. Niciun Dumnezeu nu ar creea un asemenea monstru ca tine...
Barbatul, o fiinta frumoasa, o adevarata intruchipare a unui inger, cu o privire in care ar cadea pana si cea mai desteapta femeie, o analiza cu o oarecare mila mascata de cele mai rele intentii, avea aceasi privire pe care ar fi avut-o si Lucifer cand a cazut in dizgratie.
- Pacat de frumusetea ta, Evelyn, rostii intr-un final.
Cu aceste cuvinte avesta scoase o cutie de chibrite. Aprinse unul, privindu-l pentru cateva secunde cum arde, apoi, cu un gest de dispret il arunca inspre singura draperie din camera care se aprinse aproape imediat. Cu pasul sau ferm se indrepta spre usa, o deschise, si, alaturandu-se multimii furioase privii cum intregul conac este cuprins de flacari.

***

Un tipat ascutit rasuna in camera intunecata si racoroasa a unui han din Paris. In patul mic, aflat in aproprierea ferestrei, o femeie statea in sezut, cu mana la inima, plangand, tocmai trezita dintr-un vis urat. Se ridica rapid din pat, indreptandu-se cu pasi rapizi spre oglinda. Isi privii fata mutilata de spaima. Parul sau roscat ii cadea in valuri pe langa chipul sau frumos, iar ochii, oh, acei ochi plini de suferinta iubitei abandonate straluceau atat de frumos, in culoarea lor de verde adanc.
- A fost doar un vis, suspina ea. Unul al dracului de urat.
Isi indrepta privirea ratacita spre dulapul din lemn, cu pasi lenti se indrepta spre el, il deschise incet si scoase o rochie neagra, in stilul epocii victoriene, pe care o imbraca.
Cobori scarile inguste ale hanului si iesii afara, unde frigul unei nopti de noiembrie o intampina. Incepu sa colinde strazile singuratice ale Parisului luminate din cand in cand de felinare. Uneori, o siluieta distorsionata traversa in graba strazile, ca o stafie, o intruchipare a trecutului.
Intr-un final se oprii pe una din strazile saracacioase ale Parisului, in fata unei case darapanate, pe peretii careia incepusera sa se catere plante. Deschise incet portita din fier ce scoase un geamat prelung si parcurse rapid mica gradina din fata locuintei. Apasa puternic pe clanta ruginita si usa se deschise nu fara greutate lasand in fata ei o camera goala, a unui conac ce apartinuse candva unei familii bogate. Parcurse si aceasta incapere rapid, pierzandu-se in intunericul adanc si urca scarile in spirala, din lemn, ce scartaiau sub greutatea ei. Etajul, spre deosebire pe parter, mai avea inca cateva picturi vechi, acoperite de praf si panze de paianjen si cateva piese de mobilier distruse. Dintre cele sase camere care se gaseau acolo, dintr-una se revarsa o lumina slaba. Isi indrepta pasii spre acea camera si, nici nu ajunse in fata usii pe jumatate desprinsa din balamale ca, singura siluieta aflata in acea camera se intoarse spre ea si, cu un gest ce o invita sa se apropie rostii cald:
-Te asteptam...
-Mereu ma astepti, mama, soptii musafira. Pentru ca mereu stii ca am sa apar, din nou, in mijlocul noptii, cand somnul ti-e mai dulce.
-Adevarat graiesti copilul meu, raspunse tremurand batrana. Aseaza-te si spune-i saracei tale mame ce-ti chinuie sufletul in aceasta noapte.
Fata nu astepta sa i se mai spuna inca o data, se aseza cu greutate pe pat ce scartaii usor si isi ascunse capul in palme.
-De parca nu ai stii, rostii printre suspine, cu glasul stins. De parca nu ai stii...
-Bietul meu copil, soptii batrana mangaind-o pe cap, sarac suflet ratacit intr-un trecut trist... Uite, spuse batrana incercand sa schiteze un zambet. Mama ti-a adus un cadou, si, cu aceste cuvinte rostite aproape tremurand se ridica, parcurse incet camera abia luminata si scoase dintr-un dulap un borcan vechi in care se gaseau cateva plante uscate pe care i-l intinse fetei ce isi ridicase capul din palme si, cu chipul inundat de lacrimi o privea acum cu interes pe batrana scunda si slaba, imbracate in toale vechi si rupte.
- Mama, soptii aceasta, nu este nevoie!
-Ia-le, fata mea. Alaturi de aceasta carte, spuse intinzand o carte groasa si veche. Stiu ca ai jurat ca nu ai sa mai faci asta niciodata dar... ai putea castiga niste galbeni cinstiti...
-Multumesc, mama, spuse Evelyn ridicandu-se de pe pat si luand darurile din mana femeii. E tarziu, spuse dupa o vreme. Ar trebui sa te culci, cu aceste cuvinte lua mana tremuranda a batranei si o saruta. Am sa ma intorc la han. Te rog, odihneste-te.
Si, ca si cum conversatia nu ar fi avut loc parasi incaperea ca o umbra, ajunse din nou in strada intunecata si se intoarse la hanul "Doi morti care vorbesc". In mersul sau agale, cu capul in pamant uitandu-se pierduta la cartea groasa pe care o tinea in mana, isi ridica privirea spre cerul plin de stele. Atunci, o dara alba se prelinse pe bolta inalta a cerului. Evelyn zambi, iar acel zambet, in intunecimea noptii aparu ca un ranjet diavolesc, schimonosit, macabru.
- Pacat ca dorintele nu se implinesc, soptii ea. Desii mi-as dorii sa ajung tamaduitoarea regelui.
Ajunsa in fata hanului apasa pe clanta ruginita si patrunse intr-o incalere luminata numai de focul ce ardea incet in semineul vechi. Camera era decorata saracacios, cu mese din lemn si un bar pe care zaceau cateva pahare curate. Deasupra focului din semineu era aplecat un barbat, al carui chip imbatranit, luminat de flacarile jucause se intoarse spre usa sa-si intampine musafirii.
- Ah, Evelyn, tu erai, soptii domnul putin surprins.
- Buna seara, Dantes, rostii tanara plictisita.
- Ai fost plecata? Nu te-am vazut iesind.
- Am fost sa iau o gura de aer, spuse prabusindu-se pe un scaun din apropierea singurei surse de lumina.
- Doresti sa te servesc cu ceva?
- Doar un pahar din vinul acela rosu, faimosul tau vin, Dantes.
- Desigur. Iti aduc imediat, si, spunand acestea, hangiul se indrepta de spate lasandu-si la iveala burta nu tocmai mica si ii aduse din crama vinul despre care vorbeau. Ii turna in pahar si se aseza tacut in fata ei.
- Pari abatuta, soptii el cu ingrijorarea unui frate mai mare. S-a intamplat ceva?
-Ma gandeam... Ar trebui sa imi gasesc ceva de lucru caci banii, stii si tu, acum sunt, acum nu mai sunt.
-Te-ai gandit la ceva anume?
-Un tamaduitor sau...
-Sau un medic?
-Nu, nu doctor, Dantes. Un astrolog. Ceva... ceva care s-ar potrivii cu indeletnicirile mele.
- Inteleg, Dantes isi lasa privirea sa alunece spre orologiul din camera care tocmai batea ora 3. Eu am sa ma retrag, rostii el cascand. Iti sugerezi sa faci la fel. Un chip asa frumos are nevoie de odihna.
Cu aceste cuvinte Dantes se ridica oftand si iesii printr-o usa din dosul camerei. Evelyn ramase singura sa-si termine vinul si, cand intr-un tarziu focul se stinse, se ridica murmurand ceva numai de ea stiut, isi lasa in camera cele cateva lucruri abia capatate si iesii iar in strada goala pe care numai un caine schiop o anima. Stelele incepusera sa paleasca in zorii unei dimineti racoroase. Isi ridica capul demna si isi indrepta pasii spre piata orasului. Incet, incet pe aleile singuratice isi facura aparitia cativa cavaleri din inalta societate.

***

-Ce-ti venii domnule? urla atunci un tanar cavaler trantit la pamant, pe fata caruia cateva dare de sange isi facusera aparitia.
-Ei! Nu te face ca nu stii! Ai vrut sa imi furi punga de bani, rostii calm un conte ce purta un costum visiniu cu negru adus tocmai din Italia.
- Nicidecum, stimabile! Incercam sa trec! Pe toti dracii! Doar nu vezi ce aglomeratie este aici?
Contele isi proptii mana pe garda spadei si, cu acea mandrie specifica oamenilor cu stare, rostii:
-Multumeste-te ca nu te dau pe mana garzilor!apoi se departa.
Intreaga scena, Evelyn o contempla absenta. Trezita de o imbrancitura, il observa pentru prima oara pe barbatul intins pe jos. Se apleca deasupra lui si incepui sa ii stearga sangele de pe fata cu grija unei mame.
- Stati linistit domnule, soptii. Nu este nimic grav.
- Va multumesc ,tanara domnisoara.
-Pentru putin, cu aceste cuvinte se ridica si iibintinse mana domnului care parea a avea undeva la 30 de ani.
Tanarul se ridica si o contempla pentru cateva secunde.
- Pot stii cum va numiti? Intreba acesta zambitor.
- Evelyn MontMair, raspunse aceasta facand o reverenta usoara. Iar dumneavoastra, mylord?
-Sebastian LeBlanc, duce englez.
-Oh, si ce va aduce tocmai la Paris, daca imi permiteti sa intreb.
- Viata, destinul, iubirea, daca imi permiteti.
Tanara chicotii.
-Ce spuneti daca mi-ati oferii onoarea dea a va revedea la resedinta ducelui De Louise asta seara pentru a lua cina alaturi de mine? rostii tanarul frematand.
-Oh, n-as indraznii!
-Va rog chiar!
- Fie, la ce ora?
-Cand ceasul va bate ora 9. Va astept. Spuneti ca v-a invitat ducele LeBlanc.
-Desigur, ramane pe ora 9 atunci, mon seniore.
Cu aceste cuvinte tanara facu o reverenta si se indeparta. Ducele ramase si o contempla cateva minute apoi se retrase si acesta la unul dintre hanurile aflate in apropiere.