De ce viața este așa amară? se întrebă el înainte de a-și mai pune două cuburi de zahăr în cafea. Ura gustul acela dulceag, dar se gândi că, dacă începea ziua cu o glicemie mai mare, poate avea să îi fie mai bine. Dulcele ar fi trebuit să îi taie greața, dar lui îi venea să vomite în continuu de ziua trecută. Corpul încerca să scuipe toate visele premature pe care și le făcuse, toate speranțele. Seara aceea devenise pur și simplu un gând interzis, ferecat de lacăte în mintea lui. Nu se putea vedea pe el în momentele acelea de disperare profundă. Știa, însă, că era vina lui, doar era prea pasional. Punea suflet acolo unde pământul nu rodește și visa spre cerul fără soare.

        Nici măcar nu o cunoștea pe femeia aceea, o văzuse doar de câteva ori și abia îi știa numele. Mințea, căci cuvântul „Emilia" îi făcea tumbe pe limbă. Însă el chiar nu aflase nimic despre ea. O farmacistă, iar el un profesor. Nu, Doamne ferește, un artist! Cel din urmă titlu l-ar fi caracterizat mai bine, dar oare chiar și atunci, în timpuri fără inspirație? Mai merita el să se numească pictor când printre degetele sale se întrezăreau doar obraji plânși? Poate că arta se naște din suferință, dar și aceasta este deprisos când adâncește omul în putrezire. Dacă suspinele leagă rădăcini de pat în loc să sădească idei poetice și gândurile negre împiedică geniul, în acest caz, unde este linia ce diferențiază tristețea dătătoare de inspirația de cea care te afundă în mizeria din care nu te mai poți ridica? Mai putea el să se numească un artist, când, în loc de o pensulă, în mână ținea o telecomandă?

        În general, diminețile de weekend și le petrecea dormind, trezindu-se abia pe la prânz. Acea zi și-o începuse devreme și stând pe canapeaua din sufragerie, urmărea absent ultimele minute dintr-un sitcom vechi. Nu își amintea ultima dată când a pornit televizorul, ba mai mult, aproape uitase că îl are. Acoperit cu câteva haine și o cârpă, era ușor de omis. Nu servea un obiect atractiv pentru bărbat, iar fiind un model încevechit, probabil i-ar fi fost greu și să îl vândă.

        Privea personajele fără interes. Dacă își întorcea capul, probabil ar fi uitat instant acțiunea serialului. Parcă era vorba despre un el care voia să se culce cu o ea, mult peste nivelul lui. Nimic original, doar că, de această dată, ceva aducea poveste în planul realității. În linii mari, se regăsea și el în acel scenariu. Dar nu era vorba de dragoste, nu, era vorba de artă.

        A ațipit cu ochii deschiși și s-a trezit abia după generic. Nu știa cum s-a terminat povestea celor doi – dacă lui i-a reușit încercarea sau dacă ea a rămas cu mândria. Ultimul act a poposit în ceață și Elijah a realizat că nu își putea citi soarta într-un serial.

        Trebuia să mănânce, dar stomacul îi era întors pe dos de la zahărul din cafea cu care nu era obișnuit. Niciodată nu a putut să aibă o rutină normală, să ia parte la activitățile comune ale celor de vârsta lui. Totul în viața lui era haotic – de la orele tardive la care se culca, la ceasurile întârziate la care se trezea. Bea mereu o cafea pe fugă și pleca cu strângere de inimă la serviciu. Mereu picta cu fiecare ocazie pe care o găsea. În serile care se prelungeau în nopți, în diminețile libere, în timpul orelor de mese nemâncate – mereu.

        În acea dimineața a vrut să picteze. Cum s-a ridicat din pat a luat o pensulă între degete, dar când aceasta a căzut pe jos, nu a mai ridicat-o. Înțelesese că orice efort ar fi depus în acel moment, parchetul ar fi rămas pătat, iar pensula ar fi trasat linii atât de aspre pe pânză, încât le-ar fi resimțit de-a lungul pielii sale. A renunțat aproape instantaneu, căci dorința părea îngropată în mormane de procrastinare.

        Acum stătea și chiar dacă nu ar fi recunoscut, își plângea de milă. Fie că o făce pe ascuns, pe interior, tot se compătimea pe el însuși. Voia să se ridice, să scuture lenea pe parchet, iar apoi să dea cu aspiratorul. Ar fi sperat să plece și să ardă canapeaua pentru a nu mai avea pe ce să piardă vremea, însă numai închipuirile acestea îl oboseau și parcă se înrădăcina mai mult în cuverturi.

        Dacă privea în retrospectivă, nimic ieșit din comun nu s-a întâmplat în ultimele zile, ce să îl facă să se comporte astfel. Cunoscuse o fată și a petrecut câteva clipe cu ea. De ce refuzul ei a avut o importanță așa mare și cum de îi simțea o însemnătate mai presus de artă? Sentimentele lui erau strict în concondanță cu ceea ce crea, iar ceva mai de preț decât pictura nu a fost niciodată posibil pentru el. Însă cum se face că din suflet îi mușcase cineva și tot corpul îi apărea învinețit?

        Emilia? o strigă el în minte. Mă auzi? Sper către tine și mă rog să mi te întorci în brațe.

        Își prinse gândurile în dinți și îl trecu impulsul de a-și da o palmă peste gură. Voia să plesnească cuvintele care stăteau să îi sară de pe buze înainte ca acestea să asurzească lumea. Cu o ureche frântă asculta ecoul cugetării sale și vru să-și oprească vaietul continuu al măruntaielor.

        Aproape că își dorea să nu aibă liber în acea zi și să fie nevoit să meargă la liceu, unde și-ar folosi mintea pentru altceva decât a medita spre necurat, căci ar vorbi slove despre pictură. Ar fi încercat să se reîndrăgostească de vopseluri cu prilejul oferit de locul său de muncă. Poate nu era cel mai bun pedagog și elevii săi nu îl agreau, dar dacă putea să își regăsească amorul în acuarele, predicând despre cum acestea se contopesc, atunci putea fi mai fericit? Nu pentru copii, ar fi făcut-o pentru el. Ei nu ar fi înțeles, oricum, profunzimea cuvintelor sale și nu i-ar fi captat esența. În mod normal nu și-ar fi răcit gura degeaba, dar în disperare ar fi făcut orice.

        Era sâmbată, iar până luni era un ghimpe. Nevoia unei ocupații l-a îndemnat să îi telefoneze lui Jeff pentru a îl întreba dacă are vreo tură liberă. În weekenduri prăvălia primea mai mulți clienți și poate ar fi putut să își sufle puțin praful din minte. Bătrânul îi răspunse rapid și îi comunică că nu mai era loc să îl înghesuie în planul acelei zile, însă sesizându-i rătăcirea tânărului, continuă:

        — Dacă vrei, băiete, poți trece pe la mine.

        Elijah zâmbi, iar Jeff simți prin telefon. Ciudată legătura iscată între cei doi, deoarece bărbatul devenise o figură patenă pentru flăcău, iar acesta, un fiu. Se îndrăgeau pe nespuse, iar Elijah era mereu conștient că ar avea pe cine să se bazeze oricând. Putea să vorbească cu el de fiecare dată când era abătut, dar erau unele lucruri pentru care nici măcar Jeff nu știa cum să dea sfaturi. Chiar fiind fidel artei el însuși, bătrânul nu a reușit niciodată să îi înțeleagă nebuniile băiatului. Nu percepea lucurile care îl măcinau pe acesta, deși adesea a încercat. Cum putea trece de la stări de pur extaz, la clipe de limpede depresie, erau curiozități veșnic întrebate. Negăsind răspuns, se obișnuise să atribuie chipul lui Elijah imaginii unui artist neprihănit. Jeff îl admira, căci trăirile prin care zbura acesta zilnic erau peste puterea lui de înțelegere și își menținea părerea că în adâncul fiecăruia, lumea aspiră spre ceva așa grandios. În același timp, nu putea să nu îl compătimească. Era un băiat și avea puțin peste douăzeci și ceva de ani. De când s-au cunoscut, l-a aflat ca fiind un împătimat al picturii, iar așa un amalgan de sentimente trebuie să fi fost copleșitor pentru el. Unde încăpeau toate ideile de geniu într-un trup așa firav? Crescuse să devină un Apollo cu o paletă de culori în loc de harpă, dar Jeff prefera să nu se gândească la haosul dinăuntrul lui. Astfel, Elijah învățase să sufere în singurătate, în hăul sufletului său. Păstra clipele fericite pentru Jeff Peters, pentru ca pe cele triste să le petreacă izolat.

        — Ar fi minunat, mulțumesc. Vin imediat.

        Și a venit imediat. Nu s-ar fi așteptat nimeni, dar tânărul chiar a ajuns în câteva minute unde promisese, cu un pachet de cafea în mână.

        — Am trecut pe la magazin, ridică pachetul. Parcă mi-ai zis că rămăsesei fără.

        Bătrânul mustăcii și îl primi înăuntru. Apartamenul lui Jeff era poate doar o idee mai mare decât cel al lui Elijah, dar mult mai încărcat. Dacă atunci când treceai de ușa pictorului, aveai impresia că cineva abia se mutase acolo și nu a apucat să își desfacă toate lucrurile, când intrai în casa domnului Peters, nu ți-ai fi dat seama unde poți să calci. Îmbibat cu mobilier vechi și prăfuit, parchetul acoperit de un covor de culoarea hărtiei îngălbenite era de nevăzut. Ai fi zis că în procesul de decorare, Jeff s-a axat pe ocuparea a cât mai mult spațiu. Dacă ar fi avut oaspeți, mai mult ca sigur i-ar fi pus să ghicească ce culoare are podeaua.

        Locuia acolo de peste douăzeci de ani, s-a mutat, împreună cu Alice, dupa moartea soției sale. Bineînțeles că după accident apartamentul a rămas gol, așa că mobilierul avea rol de a ocupa spațiu ce altfel ar fi revenit tristeții. Majoritatea obiectelor le luase din casa părintească. Tatăl său a fost tâmplar, iar mama lui iubea să țeasă mileuri pentru decor. Nu învățase meseria tatălui său, dar ambii i-au inspirat plăcerea pentru frumos.

        Elijah se descălță, își dădu șosetele jos și își afundă degetele de la picioare în covorul masiv din sufragerie. Pufos și moale, se obișnuise să își plimbe labele prin el și să se sprijine pe masa din spatele lui. Pe pereți stăteau agățate câteva tablouri pe care Jeff fie le-a primit, fie a reușit să le scoată la un preț mic. În fața lui tânărului se afla, ca de obicei, un portret al unei femei. Nu era conceput în maniera în care ar fi pictat el o femeie, căci acesta înfățișa chipul unei bătrâne. Ridurile sale erau exagerate, din zâmbet îi lipseau dinți, iar pe cap avea doar un smoc de păr alb. Era intitulat „Frumusețe", cu toate că bărbatului îi inspira o imagine grotească. Nu vedea motivul pentru care cineva în lumea artei ar vrea să prezinte urâtul pe neviciata pânză și să pângărească cuvântul „frumos". De ce o persoană ar căuta hidosul în acuarele și de ce ar proba o pensulă un scop altul decât a încânta? Elijah ar fi desenat o femeie în miezul vârstei, cu ochi de azur, dinți perlați și păr în spice. I-ar fi prins flori de rapiță în cosițe și stele în priviri, numai pentru a încerca să o reprezinte în adevărăciunea ei...

        De fiecare dată când îl ruga pe Jeff să îl dea jos, acesta refuza categoric și îi făcea semn spre el cu un deget:

        — Așa vei ajunge tu odată ce îți vor mai pieri câtiva ani. Ai grijă să nu fi doar un chip încântător.

        Pe Elijah îl înfricoșa gândul de a își pierde farmecul natural, de a umbla pământul precum o versiune inferioară a ceea ce este acum. Nu puteai crea artă dacă nu erai, tu însuți, zămislit de zei. Un fiu al Afroditei poate da naștere altor miracole, dar un slut ar lăsa în urma lui amărăciune. Degeaba Jeff voia să îi explice înțelesul tabloului, Elijah avea mereu să strâmbe din nas.

        Domnul Peters se întoarse în sufragerie cu o ceașcă de cafea pe care Elijah nu o refuză, deși era a doua pe acea zi. De data aceasta nu mai era îndulcită, iar gustul amar îi aluneca mai bine pe gât.

        — Îmi dai voie să fumez aici? întrebă el.

        Auzise că o cafea acompaniată de o țigară era o combinație de neratat, și cumva se făcea că avea pachetul de Marlboro în buzunar.

        — Tu nu fumezi, ridică bătrânul din sprânceană.

        — Ai dreptate, își scoase el o țigară, dar m-am gândit că am plămâni prea sănătoși.

        — Îmi vei umple casa de fum, necioplitule. Ce naiba te-a apucat?

        — Nimic, nu-ți face griji, am vrut doar să încerc. Mirosul îmi amintește de ceva.

        — Poate de moarte. Ți s-a urât cu viața, băiete? aproape că se înfurie Jeff.

        — Probabil, dar m-am gândit să îți mai țin puțin companie. Îmi place doar gustul.

        — Parcă era vorba de miros...

        Era vorba de miros, de gust, de buzele care se mulau pe filtrul cadaveric, era vorba de ea.