— Ce cauți aici, băi parezatule? întreabă cineva de după colțul holului.

     Cum termină de urcat scările, Denis ridică privirea la auzul vocii familiare. E Paul, unul din foștii lui colegi, ce aveau clasa chiar față în față cu scările. Băiatul cu păr brun închis se holba la el cu privirea plină de o emoție pe care acesta nu și-o putea explica.

     Paul îl privește lung și încruntat pe cel care tocmai l-a abordat. Cei doi nu s-au mai văzut de mai bine de jumătate de an, dar nici unu nu regretă acest lucru. Cel puțin, așa se mint unul pe celălalt.

     — Ce-ai, mă, a răspuns după o secundă, ai rămas fără baterie la cartofu' ăla de telefon de ai ieșit din clasă?

     Istoria acestor doi băieți este lungă, cu toate acestea, totul a început cu puțin mai mult de un an în urmă: prima zi de școală. Cei doi încă spun că nu s-au suportat din prima clipă, dar toți colegii lor știau că fusese exact opusul urii la prima vedere. Pe lângă faptul că erau printre singurii din acea clasă care chiar se chinuiau, în mare parte, să ia note bune la școală, jucau fotbal împreună, jocuri video și multe altele, înjurându-se reciproc de fiecare dată când unul din ei greșea cel mai mic lucru. Erau exasperanți atât pentru ei înșiși, cât și pentru toți ceilalți care erau de față. Totuși, aproape tot ce făceau, o făceau împreună, fiind urmăriți dintre umbre de cei care erau mai mult decât siguri că ceva chiar se întâmpla.

     Însă, totul s-a terminat în momentul în care Denis s-a mutat la altă școală, nu numai fără a-și lua rămas bun de la cei ce îi fuseseră colegi un an de zile, dar fără să anunțe pe nimeni. Lui Paul îi căzuse cel mai greu dintre toți. Era adevărat că făcea glume pe seama lui, dar în adâncul său, ceva chiar se spărsese. Mai că îl ura de-a dreptul pe Denis, iar asta ajunsese să îl sperie chiar și pe el.

     Toate astea i-au adus în acest moment, în care se regăsesc unul pe celălalt, în fața ușii de la fosta clasa a lui Denis, actuala clasă a lui Paul. Denis calculase ora la care trebuia să ajungă la școala, ca fiind în timpul orelor de clasă, dar se pare ca soarta a făcut ca Paul să iasă afară chiar atunci când el urca în grabă scările. 

     — Am eu telefon prost, dar măcar nu mi se lag-uiește CS-ul din mișcare în mișcare, continuă Paul insultele.

     Denis oftează luându-și privirea de la fostul său prieten cu păr castaniu închis:

     — Uite, am de luat niște acte de la Dana, spune, arătând spre ușa de la biroul administratoarei. După, plec și te las în pace. A fost mai mult un "să mă lași tu în pace," dar Denis nu avea cheful necesar pentru a începe o ceartă acolo cu Paul.

     Un gând îi fulgeră dintr-o dată mintea: una dintre certurile lor în mesaje pe care le purtau pe grupul clasei, în timpul orelor online. I se părea atât de interesant cât de repede s-ar fi putut ofensa Paul, din cele mai mici lucruri pe care le făcea el. Și el era la fel, cauză din care acel grup mai trăia: telenovele live, li s-ar mai putea spune. Un singur mesaj i-a venit în cap: "Ari, ești neko." Numai Denis ar putea știi ce a fost cu el în ziua aceea, chiar dacă toată lumea a observat că după acea propoziție nu a mai răspuns la nicio insultă de-a băiatului la adresa lui. Câțiva dintre colegii lor făceau glume pe acelui moment, zicând că Paul l-ar fi făcut gelos pe Denis, dar acesta a refuzat să admită adevărul.

     Paul, pe de altă parte, nu mai poate de nervi. Îi vine să îl ia de gât și să îl bată, când îl aude cât de ușor poate rosti acele cuvinte. Pentru Denis, ei toți, mai ales el, au fost o povară și nimic mai mult. Băiatul își încleștează dinții și strânge din pumni, ca din senin, să îl ia pe Denis de gulerul bluzei și să îl trântească de perete. Fețele lor erau atât de apropiate că îi simțea respirația caldă și sacadată pe obraz.

     — M-ai lăsat aici fără să spui nimic, scuipă el. Nu ai răspuns la telefon, pe calculator, pur și simplu ai dispărut... ai plecat...

     Paul nu e violent de felul lui, a stat mereu în banca lui, dar nu a mai putut suporta tonul nonșalant din vocea celui cu care vorbea pe coridorul școlii. Nu crede că o poate ține așa, mai ales după ce aproape a făcut atac de cord după ultimul meci de fotbal jucat cu Denis. 

     Denis rânjește și arată cu degetul spre tavan. Paul se uită în spate observând camera de filmat în care își vedea propria reflexie. În loc să se dea bătut, încă ținându-l de bluză, acesta îl trage pe Denis după el către baie, singurul loc fără camere de supraveghere. Băiatul cu păr castaniu deschis nici că încearcă să își elibereze haina din strânsoarea lui, ba chiar bare interesat de ce urma să se întâmple. Paul îl împinge din nou la perete, ațintindu-l cu mâinile pe umerii lui.

     După un lung concurs de priviri pline de ură, băiatul cu par închis la culoare îl sărută brusc pe celălalt. Când își dă seama ce se întâmplă, Denis începe să se zvârcolească , făcându-l pe Paul să dea înapoi, privindu-l confuz. Pe de alta parte, privirea de pe chipul lui Denis era aproape dezgustată.

     — Coaie, ce faci?! întreabă, spărgându-i-se vocea de cât de tare vorbea.

     — Șșș! Taci odată, că o să ne audă toată școala!

     — Ești gay! Și m-ai pupat... Denis stă pe gânduri un moment. D-dacă nu aude toată școala, le spun eu la toți!

     Indiferent de ce tocmai i-a spus, Paul le dă drumul umerilor săi, dar băiatul cu păr castaniu nu pleacă niciunde. Ce ar fi putut să facă? Îi era frică de faptul că dacă ar spune școlii de Paul, ar afla toată lumea și despre el. Deci cedează.

     Ezită, dar într-un moment de neputință, se apropie de Paul, îl ia de cap și îl sărută și el. A sperat atâta timp că nu îl va mai putea vedea vreodată, poate, poate ar fi putut uita de el. Dar nu a reușit. E ca și cum Paul ar fi reaprins ceva în el.

     Cei doi își continuă sesiunea de nu-te-am-mai-văzut-de-mult până când Paul își aduce într-un final aminte că el plecase cu douăzeci de minute înainte, la baie. Cu ochii mari îl dă pe Denis la o parte, se spală repede pe mâini și spune, chiar înainte de a ieșii pe ușă:

     — În parc, după ore, poate jucăm niște... fotbal.

     Cu toate astea, chiar înainte ca Paul să deschidă ușa și să pășească afară din baie, sună clopoțelul, anunțând pauza. Acum te-ai trezit, Ica... gândește băiatul, oftând și trăgând cu ochiul pe hol. Problema nu ar fi profesoara ce urmează să iasă din clasă, deoarece probabil a și uitat de pauza de toaletă a lui Paul, ci faptul că erau amândoi, și el și Denis în baia fetelor. Ce ar fi putut face doi tipi, singuri, în baia fetelor? Ar urma prea multe explicații de dat și prea multe scuze de găsit pentru riscul de a fi văzut, așa că a făcut primul lucru care i-a venit în minte: l-a apucat, din nou, pe Denis de bluză și l-a tras după el în una dintre cabine.

     Cabinele din școală nu sunt cele mai încăpătoare și cu siguranță nu sunt cele mai curate, cei doi băieți trebuind să stea aproape lipiți unul de celălalt, pentru a nu se atinge de vasul de toaletă. Denis deschide gura să spună ceva, dar Paul îi acoperă gura cu mâna lui, când aude pe cineva intrând în baie. După ceva timp de stat îngrămădiți într-un singur metru pătrat, în sfârșit soneria se face auzită, orele începând din nou. 

     Fără a scoate vreun cuvânt, Paul deschide sfios ușa, verifică împrejurimile și iese afară. Își spală mâinile încă o dată și se pregătește să iasă afară, când ceva îl oprește iar. E vocea lui Denis, care îl privește din spate cumva dezamăgit:

     — Chiar ai de gând să pleci fără să spui absolut nimic?

     — Trebuie să înceapă ora, răspunde rece și nu se uită în spate pentru a-l privi pe Denis în ochi.

     Denis repetă întrebarea, așteptând un alt fel de răspuns de la cel pe care tocmai l-a sărutat. Din păcate, nu primește niciun răspuns. Când vede că nici Denis nu mai spune nimica, Paul o ia înainte și iese din baie, îndreptându-se spre clasă. Încă mai sunt persoane pe holul școlii, și se simte ușor iritat de acest fapt, dar continuă să pășească înainte.

     Dintr-o dată, cineva vine din spate, îl apucă de umeri, îl trage lângă o fereastră și îl sărută. Abia atunci când nu i se mai învârte imaginea, îl vede pe Denis în fața lui, cu ochii închiși și cu buzele pe ale lui. Ezită la început și îi răspunde la sărut, dar apoi îl dă rapid la o parte, dându-și seama că ei erau încă pe hol. Privește lung la camera de supraveghere de pe tavanul coridorului și tresare când simte o mână pe umărul său.

     Denis îi spune lui Paul că totul va fi în regulă și că nu are de ce să își facă griji, când absolut nimeni nu se uită în pauze pe camere. Acesta oftează, dar zâmbește și într-un final o ia spre sala de clasă, lăsându-l pe Denis în treaba lui.

     Meciul de fotbal a rămâne valabil, desigur.