Atingerea lui ți-e coșmar și adiere, o știi doar. Visul lui e și-al tău. Îți place să te pierzi așa, în brațele lui, fără niciun scop. Iar acolo, pe plajă, stând îmbrățișați, cosmosul vostru e unul singur.

        — Ophelia? te întreabă Flint, pe jumătate adormit.

        Îi iei chipul în palme, conturând totul lui în raze de lună și sclipiri. În ochii lui înoată, fermecătoare, cioburi de astre sfărâmate-n praf. Privirea lui ți-e săgeată.

        — Mhm? mormăi slab, cu o melancolie reflectată-n vis circulându-ți prin vene.

        Îl îmbrățișezi și îți lași greutatea pe el. Trupurile vi se zdrobesc în nemurire și înțepenesc în atemporalitatea lor nemișcată, lină. În fața ta, Oceanul respiră. Pieptul ți se ridică și coboară în ritm cu valurile.

        E prima dată când te cufunzi astfel în întuneric. Din proprie voință. Pur și simplu, lăsându-te să cazi; să adormi; să te afunzi. Să fii, pur și simplu, și să te uiți. Să înghiți clipele nefumate de văzduh și să inspiri.

        Începi să-i spui o poveste despre furtună. Despre o furtună care s-a născut, a trăit, a murit și a reînviat. Despre o furtună din scoici de haos și stele sparte între degete, din abis, beznă și reinventare. Îi povestești despre prăbușiri și zbor, despre aripi, și pământ, și iubire, și țăndări de inimă, și alb – și culoare. Îi povestești despre cum se călărește luna și despre cum se aprind stelele-flori, îmblânzind vântul încă când e prunc și prefăcându-l în artă. Îi vorbești despre nori, despre fulgere, zbateri, nebunie și despre tine. Despre voi. Asta e povestea voastră. Asta e zbuciumarea visului vostru.

        Doar somnul lui te ascultă, în timp ce mintea i se leagănă ușor pe vaporul vreunui vis din câmpiile speranței. Dar mareea își va aminti vorbele tale pentru eternitate. Căci poemele scrise cu glas de infinit nu se pierd, iar tu o știi prea bine.

        Flint e poezia ta. Tu încerci să fii povestea lui de respirație.