Stele au împânzit ținutul...

ținutul nostru îndelung jinduit,

lăsându-se aruncate-n gol

reinventate și cusute

cu lacrimi și speranțe

de satin.

Îngeri cântat-au din ceruri

Și îmbrățișat-au scoarța

gândurilor mele.

Colorând firea

Și îmbucurând ontologia

imperfectă.

Tu nu ești perfect.

Tu ești doar un oximoron

de gânduri și de improbabilitate

și de știință și neștiință

imprimat în mine

în sine și-n simțire

și legat cu fire

de lumină și de lună.

Metaforă e noaptea:

se coboară-n rotocoale

praf de galaxii.

și lumina palmei tale se prefiră

printre degetele mele

ca o stea

capturată

fără de sfârșit sau început.

Mi se țese lumea

cu fire de iarbă și flori,

iar în fața ochilor mei

se desfășoară simțirea.

Întunericul mă aspiră, mă inspiră

și orbitele-mi sunt goale

și se țes învârtejit

în minciună

și-n albastru.

Vidul n-are sens

totul e haos

argint, petrol, diamant

pene de porumbel și file de poveste

și nici nu mai știu

ce,

cine,

sau de ce

sunt cu tine.