1. Ști, cum în fiecare școală există un profesor de care toată lumea se teme? Ei bine, în acest caz, acel profesor e de geografie. Sau 2. Urmează să dea un test. Dar eu cred că-i prima variantă.

   Capitolul 4

         Imediat după ce sună clopoțelul toți copiii se îmbulzesc să iasă din clasă. Eu, Lisa și Jessica rămânem în urmă. În sfârșit suntem singuri, așa că apuc să le întreb:
   -Cum ajungem pe Str. Arțarului?
   -Trebuie doar să luăm autobuzul, răspunde Jessica.
   -Minunat, zic. Vă mulțumesc că mă însoțiți până acasă, apropo.
   -Avem de ales? întreabă Lisa cu o sprânceană ridicată.
         Încep amândouă a râde:
   -A fost o glumă, relaxează-te!
         "Haha! Da...doar o glumă..." îmi spun în gând, încercând să mă acomodez cu situația. Par ușor agitat totuși:
   -Ok, hai să plecăm. Cred că părinții mei sunt deja foarte îngrijorați.
         Nu știu cât timp mai pot juca șarada asta, defapt. Am pornit la drum. Mi-am dat seama că în momentul în care vom ajunge la acea adresă va trebui să caut o scuză, ceva, să scap de "musafirii nepoftiți". Dar ce? Huh, la asta nu m-am gândit. Dacă atunci când ajung acolo și ele vor vedea că nu am pe nimeni care mă caută vor chema poliția? Sau, mai rău! Dacă vor chema salvarea să mă ducă la spitalul de nebuni? Nu pot risca să se întâmple una ca asta. Sunt disperat.
         În autobuz nu suntem decât noi și o bătrânică. Și, sincer să fiu, mi se pare foarte ciudat să văd un autobuz aproape gol, dar probabil că nu e nimeni din cauză că suntem aproape de ultima stație.

         Trebuie să mă calmez. Este viața doamnei Del la mijloc, până la urmă.
         Pe drum fetele discută despre machiaje și șușotesc. Însă, într-un final ajungem la ultima stație și coborâm. Până pe Str. Arțarului nr. 32 mai mergem două străzi. Țin minte cum prima dată când am ajuns aici cu Simon veneam din partea cealaltă, așa că acum văd din nou magazinul acela de piese auto. Fata misterioasă nu mai părea să fie acolo. M-am întrebat unde putea fi până am văzut-o ieșind din magazin cu punga ei de cadou plină de flori și hainele ei negre. Partea ciudată, e că în momentul în care m-a văzut și ea, a alergat spre mine și m-a îmbrățișat ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață. A început să strige de fericire:
   -O doamne, Mon! Credeam că nu te voi mai putea găsi! Eu și părinții noștrii te-am căutat peste tot. Unde ai fost?
         Jessica și Lisa păreau înduioșate de momentul reîntâlnirii mele cu, se pare, așa zisa mea "soră". Eu nu știam ce să fac, așa că am rămas nemișcat. Atunci ea mi-a șoptit la ureche, ținându-mă încă strâns în brațe:
   -Prefă-te că suntem frați! După ce ele vor crede că ți-ai găsit familia vor pleca și apoi eu te pot conduce către Simona.
         M-am mai calmat puțin, realizând că ipoteza mea despre Simon a fost corectă, dar tot odată m-am speriat fiindcă nu aveam nici o idee cum de fata aceea știa că eu sunt Monica. Doar dacă nu cumva a plănuit totul...Nu avea cum să facă asta, nu-i așa? Sau da? Până la urmă, de ce ar vrea ea să mă ajute să le gonesc pe cele două eleve care m-au adus până aici dacă n-ar avea deja o idee legată de ce se va întâmpla mai departe? Oricum, tipa le păcălește destul de bine, căci Jessica a început să îi explice cum m-au găsit și alea alea, dar fata misterioasă a spus că nici nu vrea să audă și m-a tras de o ureche în timp ce mă amenința ca o "soră" adevărată ce era:
   -Să vezi ce probeme vei avea când ajungem acasă, domnișorule! Mama te va pedepsi pentru ce-ai făcut!
   -Ei, haide!
         Deși nu sunt eu expert în actorie, mă prefac destul de bine încât să mă creadă. Apoi fata cu florile adaugă:
   -Bun, acum puteți pleca fetelor. Vă mulțumesc enorm și promit că voi avea mai mare grijă de el de-acum.
   -Ești sigură că te descurci?
   -Da, îmi aruncă o privire zâmbitoare, sunt absolut sigură.
         Îmi dau ochii peste cap și-mi încrucișez brațele. Nu-mi place să se vorbească despre mine ca și cum aș fi vreun debil mintal, chiar dacă, în momentul de față mă străduiesc să-mi dau seama ce e real și ce nu. Lisa se întoarce să plece când își amintește ceva:
   -A, da! Uitucele de noi nu te-am întrebat cum te cheamă.
   -Cum mă cheamă? "surioara" mea afișează o față ușor panicată, dar se stăpânește la timp ca să nu dea de bănuit. Charlotte. Charlotte Dum.
         "Charlotte" se uită la ceas și începe să se agite chiar și mai tare.
   -Iertați-mă că vă spun asta așa, dar noi chiar trebuie să plecăm acum. Sper să nu vă supărați.
   -În nici un caz nu ne supărăm! Haide Jess! Și eu trebuie să ajung acasă la timp ca mama să nu se îngrijoreze.
   -Mă bucur să aud asta. Pa fetelor! Și vă mulțumesc încă o dată!
   -Cu multă plăcere, pa! ne salută și ele plecând către stația de autobuz.
         Imediat ce nu le mai vedem, fata mă ia de braț și mă împinge în magazinul de piese auto. Nu înțeleg nimic și abia mă mai pot ține pe picioare. Totuși nu zic nici pâs, iar aceasta îmi șoptește:
   -Vezi să nu miști nici un mușchi și nu încerca să ieși în evidență! Îți recomand să ți și ochii închiși pentru că ce s-ar putea să vezi este posibil să te tulbure. Oricum, în momentul ăsta nu trebuie să-ți faci griji de nimic. Te rog să nu te miști, bine?
   -D-da...