Cel ce deține controlul asupra experimentului

         Sunt... și astăzi voi derula un experiment foarte interesant despre creativitate în situații plictisitoare. Regulile sunt simple: cât timp nu iese din cameră, are voie să facă absolut tot ce vrea. Am un subiect ținut în captivitate de mai bine de 6 zile, fără absolut nimic de făcut. Nume: Marcus; Greutate: 53 kg; Înălțime: 1.69 m; Vârstă: 15 ani. Hrănit de trei ori pe zi, apa și toaleta fiind strict opționale și nelimitate.
         În primele zile a rezistat destul de bine. Din a șaptea zi, a început să vorbească de unul singur. Spunea: "M-am plictisit. Am nevoie de o activitate, ca să mă țină ocupat și să mă distragă de la această cameră plictisitoare." S-a ridicat în picioare și a început să se plimbe prin cameră pentru câteva minute, după care a început să facă mișcare. Exerciții de respirație, flotări, genoflexiuni, abdomene. După trei ore i-a fost servită a doua masă a zilei: tocană de cartofi cu carne și trei felii de pâine. Farfuria fiind pusă pe o tavă de plastic, cu tacâmuri de plastic. A mâncat și a aruncat tava goală în spațiul special rezervat pentru așa ceva. S-a dus la recipientul cu apă și a băut, apoi s-a întins pe jos și a adormit.
         Alte câteva zile totul a fost în regulă: mânca, dormea, vorbea singur dar e de înțeles. În a 27-a zi mi s-a adresat prin fereastra specială, prin care eu îl pot vedea, dar el nu mă poate vedea pe mine. A spus: "Ok, cred că renunț la experiment. Pot pleca?" Când nimeni nu i-a răspuns a început să vorbească din ce în ce mai răstit și panicat, până când a făcut o criză. A dat cu pumnii în sticlă, încercând s-o spargă, dar geamul era prea tare, așa că n-a reușit decât să se rănească. Pentru o clipă părea că renunță: s-a așezat din nou jos și a stat ceva vreme pe gânduri.

   Marcus

         Nu mai rezist. Este insuportabil de plictisitor. Trebuie să ies de aici. M-am tot gândit la diverse evadări, dar nici o modalitate nu este prea eficientă. Singura cale pe unde aș putea încerca să scap, ar fi să mă strecor prin spațiul pe unde îmi arunc tava cu tacâmuri folosite, sperând că sunt aruncate la gunoi, și să încerc să ies afară din tomberon și să mă car de aici. Doar că n-aș încăpea pe acolo decât dacă aș fi mai slab, deci, soluția este evidentă! În următoarele zile fac multă mișcare și aproape că nu mănânc nimic. În a doisprezecea zi, mă trezesc durerile de stomac în mijlocul nopții. Când cel de după geamul-oglindă vede că m-am trezit, mărește luminozitatea becului din cameră, făcându-l să lumineze mai puternic, însă tot cu o lumină destul de blândă. Mă prind cu brațele de stomac și mă ridic în șezut, măcinat de durere. Stau așa câteva minute, sperând să-mi treacă, dar când văd că nu funcționează mă pun din nou jos, ghemuit, și încerc să rezist până la următoarea masă, când compartimentul se va deschide pentru, circa, câteva sferturi de oră. Parcă aștept o eternitate, dar, într-un final, îmi este adusă mâncarea. Compartimentul se deschide și rămâne deschis și pentru când va trebui să arunc tava. Însă eu nu am de gând să fac asta. La cum arăt, cred că am slăbit 5 kg. Știu, e bine că atunci când e vorba să slăbesc sunt foarte priceput la asta. Încerc să mă strecor prin compartiment cu capul înainte, dar nu merge. Dacă încerc să țin capul drept, nu-mi intră nasul, iar dacă încerc să-l țin într-o parte, nu-mi intră urechile. Îmi spun că poate ar trebui să intru cu picioarele înainte, ca atunci când aterizez în pubelă să nu dau cu capul de ceva și, cine știe, poate așa îmi vor intra și urechile și nasul. Când picioare au intrat în compartiment, îmi prind bine mâinile de exterior și îmi dau ușor drumul să alunec în jos pe toboganul de oțel, până în dreptul capului. Când încerc să îmi strecor și urechile, acestea se blochează în margini. Când rotesc capul și îmi desprind urechile, mi se blochează nasul. Îmi dau seama că așa nu merge. Cu un efort mă trag afară și analizez situația: aș încăpea pe acolo dacă nu m-ar încurca urechile sau nasul. Până găsesc o soluție plauzibilă, hotărăsc să mai aștept puțin în camera asta.
         După alte două săptămâni de semi-flămânzire nu mai pot închide un ochi. Simt cum mă înțeapă milioane de ace micuțe în stomac și acest lucru mă scoate complet din minți! Stau pe-o parte, ghemuit, ținându-mă de stomac și gemând, dorindu-mi să nu fi aruncat tava de prânz plină de mâncare caldă, dar, perfect conștient că dacă nu o făceam, nu rezistam să nu o mănânc până acum. Prefer să mă doară stomacul pentru câteva săptămâni, decât să mai stau aici câțiva ani, de unul singur, așa că nu m-am mișcat de-acolo până ce nu a venit ora cinei. Când tava cu mâncare mi-a fost pusă dinaintea ochilor am vrut să mă întind după ea, să o apuc și să o trag încoace, deoarece nu cred că mai eram în stare să mă ridic s-o iau din capătul celalalt al camerei. Dar dacă mă întindeam știam că n-o voi ajunge. Trebuia să mă târăsc până la ea, așa că, am mers în patru labe și am luat-o. Pe tavă era un sandviș pătrat, cu șuncă, roșii și cașcaval, iar alături, un mic bol cu salată de castraveți și obișnuitele tacâmuri de plastic. Am stat și am meditat o clipă dacă ar trebui să mănânc sau să mă lipsesc, apoi am privit forma dreptunghiulară de pe perete și m-am măsurat aproximativ. Sunt atât de slab, că prin compartiment ar putea intra doi ca mine, așa că n-am mai stat pe gânduri: am înfulecat sandvișul și am înghițit salata pe nerăsuflate, apoi m-am prăbușit pe spate cu brațele larg deschise. Pentru prima oară în ultimele două săptămâni nu mă mai durea stomacul, însă nici de dormit nu prea dormisem în ultimul timp, așa că eram de-a dreptul epuizat. M-am hotărât să mai încerc să ies prin toboganul pentru tăvi, dar am întâmpinat aceeași problemă: urechile intrau când nu intra nasul, iar nasul intra când nu intrau urechile. Știam că dacă mai stăteam mult în acel loc aveam să mor, ori de oboseală, ori de foame, ori aveam să înnebunesc. Așa că am ajuns, vrând-nevrând, într-un punct mort. Eram disperat, gata să fac orice pentru a scăpa din "celula" asta indestructibilă. Și...din păcate, singura soluție era să-mi tai singur, ori nasul, ori o ureche. Aleg urechea.
         Mă târăsc prin cameră și mă îndrept spre tava cu mâncare. Găsesc un cuțitaș mic, de plastic, și înghit în sec în timp ce îl răsucesc pe toate părțile. "Chiar nu vreau să fac asta." spun, însă nimeni nu pare să mă audă sau să-i pese. Oftez îngrijorat și obosit, încă flămând și disperat. Îmi duc cuțitul în dreptul urechii iar mâna începe să-mi tremure necontrolat. Îmi strâng buzele și închid ochii, pregătit pentru ceea ce urmează. Cuțitul îmi atinge urechea, iar senzația este ca o înțepătură. Inima îmi bate cu putere. Mi-e groază de ce urmează să fac, dar continui oricum. Fără să stau prea mult pe gânduri, fac o mică crestătură în pielea sensibilă, de unde începe să se scurgă un firicel de sânge. Las să-mi scape un "Ahh!" scurt, apoi continui, retezând din ce în ce mai mult din pavilionul urechii. Durerea este atât de usturătoare că mă face să urlu de-a binelea în timp ce simt că urechea mi se desprinde, puțin câte puțin, de cap, iar sângele șiroiește de pe obrazul meu, picurând pe jos. Sunetul este îngrozitor de traumatizant. Ca un fierăstrău ce încearcă să taie lemn pe sub apă, dar până la urmă, pavilionul îmi cade în poală, în timp ce, în jurul meu se strânge o mică baltă de sânge roșie ca focul. Simt că-mi vine rău și simt că leșin, dar în loc să strig de durere, amețesc. Creierul îmi spune să strig ceva, orice, dar nu pot. Gura mea înțepenește, iar pleoapele mi se închid pe jumătate. Sângele tot continuă să picure, sunt în stare de șoc dar cu o mână îmi apuc tricoul și cu cuțitul din cealaltă tai o bucată lungă de material. O leg strâns în jurul capului și opresc cât de cât sângerarea. Nu mă gândesc la cum arăt, pentru că mi-ar veni să vărs pe loc și încerc să ignor durerea asurzitoare ce-mi zgârie creierul. Astăzi am de gând să părăsesc această cameră îngrozitoare și nu mă voi mai duce niciodată în locuri ca acesta! "M-am săturat să mai vorbesc de unul singur și să nu-i pese nimănui de mine! Mai duceți-vă în colo cu experimentul vostru de tot...ahh! Eu am plecat de-aici!" Și spunând asta, alunec pe tobogan în jos.
         Câțiva metrii alunec în beznă completă, dar apoi văd o lumină, la capătul tubului, ce se apropie cu viteză. Aud un bâzâit pe fundal și la început cred că vine din interiorul capului meu, însă descopăr că vine din față. Sunt la vreo 3 metrii de sursa de lumină și de bâzâit când îmi dau seama că, înainte să iasă de-aici, vasele sunt sfarâmate în mii de bucățele și, probabil, reciclate. Îmi sare inima din piept și, fără să mă gândesc, mă prind cu mâinile de margini. Las să-mi scape o înjurătură când simt arsura frecării în palme, dar nu-mi dau drumul. Mă uit în jos, la mai puțin de un metru de mine se învârt înfiorător de repede lame ascuțite. Îmi transpiră palmele și încep iar să alunec, lăsând pe pereții laterali sudoare și sânge. Încerc să mă cațăr înapoi, dar nu pot din cauza usturimii. Mă gândesc pentru o secundă să-mi scot încălțările din picioare și să sper că vor bloca mașinăria, dar când arunc pantoful stâng în mijlocul lamelor este de-a dreptul înghițit, măcinat și scuipat, probabil, într-un container de dedesubt. Strig după ajutor, dar vâjâitul aparatului îmi acoperă țipetele. Îmi dau lacrimile când îmi dau seama că nu am scăpare și încep să plâng de-a dreptul în timp ce alunec, din ce în ce mai mult, pe toboganul ăsta nenorocit. Când mecanismul îmi prinde picioarele, despicându-mi degetele și smulgându-mi unghiile scot cel mai asurzitor urlet de care sunt în stare. Pereții, cât și lamele, se umplu de sânge în timp ce mașinăria continuă să-mi sfărâme oasele. Nu mai rezist, îmi pierd cunoștința, leșin și...mor.