━━━━━━━━༺ - ༻━━━━━━━
SOARELE DINTRE RUINE

━━━━━━━━༺ - ༻━━━━━━━

   
    Războiul.

  Modelatorul de legende și distrugătorul de lumi se aruncase precum o fiară asupra Imperiului Sheveka cu secole în urmă înnegrindu-i cerul și ofilindu-i pajiștile cu flori. Războiul a dat naștere unei noi lumi. Unei noi societăți, din care s-au ridicat mulți eroi, dar și mulți proști. Fiindcă orice poveste eroică are propriile verigi.

  Eskalister Barlow se putea considera una din ele. Cel puțin pe lângă ofițerii cu grad înalt ce își etalau mândri multitudinea de medalii primite în urma victoriilor, se simțea în plus și fără valoare. O verigă ca mulți alții.

    — Ar trebui să ne întoarcem.

    — Suntem prea aproape ca să renunțăm.

  Singura modalitate prin care verigile de război ieșeau din cotidianul lor obișnuit erau misiunile date de acești ofițeri cu grad. Iar cea în care se afla Eskalister se număra printre sutele de misiuni date ca să ocupe timpul recruților. Deși, mulți au avut ghinionul de a nu se mai întoarce din ele.

    — Barlow, e prea riscant, îl avertiză unul dintre recruții cu care era, apucându-l strâns de umăr. Dacă ne găsesc...

     — Te asigur că nu ne vor găsi dacă se face liniște, arătă tânărul vrăjitor cu privirea spre ceilalți recruți.

  Acesția începuseră să se vaiete de drum și abia dacă țineau pasul cu el printre ruinele orașului Lich. Un loc adorat în trecut de vrăjitori, în prezent lăcașul unui dușman la fel de feroce și strategic precum orcile sau chiar mai bun. Eskalister nu dorea să verifice acest lucru și nici nu avea echipa necesară pentru a-l înfrunta.

  Recruții aflați în grija sa aveau maxim șase luni de când veniseră în unitate. Pe când Eskalister mergea și respira aerul acelor pământuri arse de flacăra războiului de mai bine de cinci ani.

    Dacă nu și mai mult.

   Maică-sa era de-o seamă cu el când a aflat în timpul stagiului militar că este însărcinată. Așa că putea zice că acel aer îi este familiar de dinainte de a se naște.

     — Nu călcați pe cioburi! îi avertiză în șoaptă Eskalister, făcându-le semn recruților să intre într-una din casele de alături.

  Un grup bine înarmat de orci se îndrepta în direcția lor într-un marș grăbit. Noroc că magia de distanță a lui Eskalister îl avertiză din scurt și le oferi timp să se ascundă. Astfel, s-ar fi iscat o luptă cu final tragic pentru ambele părți.

   Orcii aveau simțurile mult mai dezvoltate față de alte specii de majashi. Puteau să simtă frica unei persoane, iar în cazuri rare puteau vedea firul magic al vrăjitorilor. Dar asta dacă se aflau shamani orci printre ei. Grupul ce trecea prin fața casei în care se ascundeau tinerii nu prezenta acest caz rar.

  Însă tot trebuiau să fie precauți. Războincii orci puteau oricând să intre peste ei și să-i nimicească.

  Vrăjitorul le făcu semn recruților să se îndepărteze de ferestre și să nu se miște din locul în care sunt. Unul din orici se oprise în fața verandei și se uita fix în direcția ferestrelor. Urechile neobișnuit de ascuțite ale acestuia fiind atente la orice sunet venit din casă.

  Recruții își acoperiră speriați urechile și închiseră strâns ochii când sunete puternice și vocifereli începură să se audă de afară. Arma monstruoasă a orcului se auzea lovind prin fața casei. Eskalister intui în sinea sa că orcul încerca să-i sperie pentru a-i scoate din ascunzătoare, dar era altceva. Loviturile păreau precise, nu la întâmplare. Soldații orci de lângă acesta strigau ceva în limba lor stâlcită și greoaie.

  Eskalister ar fi vrut să știe ce se petrecea în afara acelor pereți, însă nu putea privii pe geam fără să-și asume riscul de a fi observat. Recruții nu ar fi făcut față unei posibile confruntări. Abia dacă reușeau să țină o armă în mâini fără să tremure.

     — E ceva în clădirea aceea..., începu una din fete să vorbească pe un ton șoptit și tremurând.

    Vrăjitorul îi făcu semn să tacă.

  Fata, fiica unor oameni fără dar magic, îi arată cu degetelui în direcția ferestrei. Un punct de lumină alb, strălucitor, se putea vedea venind dintr-o casă ceva mai îndepărtată, precum și o dâră de fum pe cerul deja gri. Orcii observaseră și ei urma de fum de pe cer și, drept urmare, se îndreptară în direcția acestuia cu armele scoase. Eskalister putând să le audă armurile grele din picioare cum lovesc zgomotos pământul și cum vocile lor groase devin un ecou șoptit.

  Tânărul vrăjitor invocă în șoaptă o vrajă de căutare pe care o direcționă spre clădirea din care venea acea lumină. Dar nu simți nimic. Nici măcar o mișcare sau o suflare greoaie.

   Însă acea lumină tot persista în direcția lui. Parcă încercând să-i atragă atenția spre acel loc.

   Trebuia să verifice.

     — Rămâneți aici, le ordonă el recruților. Stați departe de ferestre până mă întorc.

      — Unde te duci? se răsti unul dintre recruți la el. Treaba ta este să ne protejezi!

      — Și asta fac. Stați aici și faceți liniște!

      — Și dacă ne găsesc?

      — Majashii sunt ceva mai îngăduitori cu oamenii decât cu vrăjitorii. Stați fără griji.

      — Și asta ar trebui să ne liniștească?

      — Aparent, da.

  O expresie confuză apăru pe chipul recrutului, în timp ce tânărul Barlow îl ocoli cu un aer încrezător. Treptele scărilor scoțând mici bufnituri sub pașii săi apăsați.

  Parterul casei, deși pustiit, îi oferea lui Eskalister un sentiment melancolic. Cioburile înșirate neuniform pe podea, iar pereții decojiți și umbriți de amintirile invaziei majashilor ofereau o atmosferă sumbră, precum erau și tablourile. Cândva picturi aducătoare de veselie, acum simple bucăți de pânză rupte și mucegăite la colțuri de umezeală.

  Asigurându-se că niciun soldat orc nu a rămas în preajma clădirii, vrăjitorul păși încordat în lumina puternică a soarelui. Își puse instinctiv mâna în fața ochilor atunci când una din raze îl lovi din plin în față și clipi de câteva ori pentru a se obișnui cu aceasta.

  Peisajul pustiu și ars de soare metamorfozându-se din senin într-unul al groazei.

  Lângă peretele exterior al casei în care el si recruții se ascunseseră se aflau  trupurile unor soldați ai imperiului. Toți legați la mâini și într-o stare deplorabilă. Capul unuia dintre ei fiind distrus complet. Conținutul acestuia era împrăștiat pe aproape tot peretele și trupul așezat într-o poziție înfiorătoare. Greu de privit. Ceilalți soldați, deși sfârșiseră într-un mod la fel de crunt ca acesta, nu arătau la fel de rău. Corpurile le erau intacte, iar în zona gâtului prezentau o dungă vineție.

   Nu muriseră de mult timp.

  Tânărul își strânse furios ambii pumni și trase adânc aer în piept. Frica acelor soldați îi salvase de un sfârșit asemănător.

  Părăsind locul oribilului masacru, Eskalister se îndreptă spre locul indicat de punctul de lumină strălucitor. Străzile și clădirile abandonate făcându-l să fie precaut la sunetele necunoscute din jur. Până și zgomotul propriilor pași îl făcea să fie atent și chiar să se oprească din când în când pentru a verifica dacă nu cumva este urmărit.

  Locuința în care recruții se ascundeau făcându-se ușor nevăzută în multitudinea de case. Lich nu era un oraș foarte mare, dar avea multe clădiri înalte, lipite între ele și fără grădini. Arhitectura lor veche datând de pe vremea Împăratului Cyderis Hefistos, unificatorul Shevekei și primul conducător.

  Însă cea în care vrăjitorul urma să se strecoare avea un stil diferit de restul. Era mult mai înaltă, geamurile în formă de dreptunghiuri și o grădină voluminoasă împrejmuită de un gard din fier forjat. Porțile acestuia stând smulse din balamelele ruginite printre plantele sălbatice crescute anapoda.

      — E cineva aici? strigă tânărul imediat ce pătrunse în casă.

  Vocea sa răsunând într-un ecou lung în încăperea imensă ce i se înfățisă înaintea ochilor.

  Înafară de prezența prafului aflat pe mai toate lucrurile, cât și în aer, camera se afla într-o stare destul de bună. Nimic nu părea să fi fost mișcat de la locul său de la invazie. Nici măcar praful depus pe masă.

  Eskalister începea să se îndoiască că cineva a intrat înaintea sa acolo. Geamurile erau toate intacte și nu se observau urme de pași înafară de ai săi pe praful depus pe podea. Plus că nici vraja de căutare nu sesizaze vreo mișcare înăuntru și nici afară.

   Oare se înșelase în privința presupusului intrus? Să fi fost doar reflexia soarelui într-unul din geamuri?

  Urcă rapid treptele de lemn ale casei și începu să verifice camerele în speranța găsirii unui răspuns. La fel ca și în sala de la intrare, acestea erau într-o perfectă ordine. Nimic nu era deranjat de la locul său, iar cu fiecare ușă deschisă îndoiala față de alegerea făcută creștea.

  Însă un zgomot puternic, nelalocul său în acel peisaj contopit de liniște, se auzi din încăperea din colț. Vrăjitorul nu apucase să o verifice. Dar asta nu mai conta. Clanța ușii începu să se miște într-un ritm alert în sus și în jos. Eskalister se aproprie cât de silențios putu de aceasta ținându-și strâns mâna pe mânerul sabiei de la spate.
 
  Ușa se crăpă cu un scârțâit, iar fără să stea prea mult pe gânduri tânărul năvăli peste cel aflat de cealaltă parte. Amândoi se rostogoliră pe podeau de lemn a camerei până în punctul în care Eskalister se afla deasupra străinului, ținându-i un pumnal la nivelul gâtului. Acesta scoase un scâncet de durere și își privi în ochi atacatorul.

     — Eska?

  Tânărul Barlow încremeni la auzul vocii străinului.

      — Pe toți Sfinții! spuse vrăjitorul oftând, luându-și pumnalul de la gâtul celui de sub el când îl recunoscu. Ce naiba cauți aici, Ahren?

       — Ghicește.

  Eskalister își dădu ochii peste cap și se ridică în picioare. Ahren surâse și se ridică cu greutate de jos. Picături vișinii începând să se ivească prin materialul violet al uniformei din partea dreaptă a abdomenului.

      — Acum înțeleg de ce Danika este așa cuminte în prezența ta.

      — Mai taci!

      — Unde îți sunt recruții?

      — Ascunși într-o casă.

      — Trebuia să fi rămas cu ei.

      — Iar tu la unitate, se răsti pe un ton blând vrăjitorul la prietenul său, privind în direcția rănii acestuia. Cum ai pățit-o și pe aia?

      — Orcii, îi răspunse scurt tânărul, privind gânditor în direcția pervazului murdar.

   O rază pală de soare luminându-i privirea verzuie și sprintenă prin care se puteau observa mici punctulețe maronii. Părul de un negru intens asemenea penei unui corb atârna ciufulit peste chipul murdar, brăzdat de câteva cicatrici aflate la nivelul nasului și în colțul de deasupra ochilui stâng.

      — Comandantul a proclamat Lich ca zonă roșie, începu Ahren să povestească, așa că a cerut trupelor din zonă să se retragă.

      — Noi de ce nu am fost anunțați? întrebă întărâtat Eskalister, ținându-și brațele încrucișate la piept.

      — Erai deja plecat când a fost dat anunțul. Comandantul a avut o izbucnire oribilă când i s-a transmis că un grup de recruți hoinărește într-o zonă periculoasă. Desmos i-a recomandat să nu trimită trupe după voi și să vă lase în voia sorții că am atrage atenția majashilor asupra noastră.

      — Nenorocitul!

      — Așa am zis și eu când am auzit. Dar, cum dragul nostru comandant nu e genul care să-și lase soldații la greu, a propus să meargă o singură persoană după voi.

      — Și te-a trimis pe tine.

      — Trebuia să vină altcineva, dar l-am convins pe comandant să mă trimită pe mine fiindcă ne aflam în criză de timp.

  Eskalister se simțea ușurat în sinea sa că avea să plece mai repede din acel oraș fantomă și de faptul că nu fuseseră abandonați în ghearele dușmanului. Nu avea să fie ușor de ieșit din Lich. Nu când majashii cutreierau stingheri prin zonă, pregătiți oricând să le termine zilele în cel mai groaznic mod posibil. Dar Eskalister era optimist că aveau să plece neobservați.

      — Dacă știam că ești cu ei, mă grăbeam să vă ajung mai repede din urmă.

      — Oricum, nu ne-am grăbit. Recruții ăștia s-au plâns majoritatea drumului de picioare și a trebuit să fac câteva pauze.

     — Bănuiesc că i-ai dus prin toate buruienile și potecile uitate de lume.

      — N-am vrut să risc să o iau pe drumurile cunoscute. Abia dacă știu să se apare, iar dacă am fi fost atacați, sigur nu ar fi supraviețuit niciunul.

  Brunetul încuvință din cap la vorbele acestuia.

      — Crezi că reziști până ieșim din Lich? îl întrebă Eskalister pe Ahren Khisfyre, arătând cu privirea spre rana suferită de acesta.

      — Mă descurc, îi răspunse tânărul pe un ton sigur al vocii, deși vrăjitorul Barlow putu să citească în ochii verzi ai acestuia un freamăt tăcut de durere.

  Ahren încerca să lase impresia că se poate descurca unui drum anevoios, dar pe Eskalister nu îl putea păcăli ușor. Amândoi împărțeau niște ani împreună atât în timpul stagiului, cât și în afara lui. Iar asta i-a apropiat cu timpul, ajungând să se încreadă și sprijine la orice pas unul pe celălalt.

  Numai văzând câtă bătaie de cap îi provoca acea rană, grijile creșteau în interiorul tânărului Barlow pentru prietenul său. De-ar fi învățat vrăji de vindecare sau vreo metodă tradițională de îngrijit răni ar fi știut cum să-l ajute.

      — Ai auzit sunetul ăla? îl luă prin surprindere vocea lui Ahren.

  Vrăjitorul îl privi ușor confuz, până ca multiple zgomote să împânzească etajul. Cineva sau ceva pătrunse în casă. Băiatul Barlow se încordă la auzul lor și îi făcu semn lui Ahren să nu scoată vreun sunet.

  Pașii de la parter indicau prezența mai multor corpuri. Posibil și a unui animal luând în considerare mârâielile stranii ce se auzeau în ecou.
 
  Deși inima îi bătea amarnic în piept, Eskalister găsi în sine curajul să iasă cât de silențios putu din încăperea în care se afla. Ahren îl urmă, dar numai pentru a se muta în camera de alături, pe când tânărul Barlow continua să traverseze acel hol. Soldații mai în vârstă îi sfătuiseră să aplice acest truc. Să nu stea mult timp în același loc și să schimbe încăperile dacă aveau ocazia.

  Eskalister ar fi putut invoca cu ușurință o vrajă pentru a afla câți intruși se aflau în casă și ce specie erau. Însă, exista o problemă. Dacă într-adevăr aveau un animal cu ei, o chocabra sau vreun afurisit de ifrit, acesta avea să-i alerteze legat de prezența lor. Iar asta fiindcă animalele majashilor erau sensibile în fața magiei.

  Așa că mai bine verifica personal.

  Își lipi întreg spatele de perete când ajunse lângă scări, scoase unul dintre pumnalele ținute în centura de la coapsă și cu multă precauție își lăsă privirea să alunece ușor peste scările murdare și a întregului parter. Trei figuri zvelte se aflau la baza scărilor, discutând.

   Nu erau orci. Păreau oameni sau poate vrăjitori judecând după aspectul neobișnuit al unuia dintre ei.

     — Etajul?

     — Nu l-am verificat.

     — Faceți-o repede! le ordonă cel cu aspectul neobișnuit. Orcii nu se vor lăsa ușor distrași de focul făcut de noi.

      — Poate soldățeii aflați în trecere au dat peste ei, zise unul dintre necunoscuți rânjind. Orcii le-o fi făcut între timp felul.

   Eskalister înghiti în sec și se întoarse după perete. Trebuia să îi ia pe recruți. Nu dorea să se gândească la necazul ce l-ar păți dacă acei oameni sau vrăjitori aflau că un grup de tineri stagiari sunt ascunși în zonă sau că liderul acestora, care mai este și vrăjitor, se află la doar câteva trepte distanță de ei.

  Plus că mai era și Ahren. Dacă îl găseau pe el, lucrurile s-ar fi complicat și mai mult pentru Eskalister.

   Se îndepărtă în pas alert și cât de silențios posibil de scări pornind spre camera în care se ascundea Ahren. Străinii nu plecaseră de la baza scărilor ceea ce le oferea ambilor tineri avantajul să găsească o cale sigură de scăpare. Să iasă pe geam era una dintre soluții, însă rana suferită de Ahren reprezenta o problemă.
 
   Se aflau la primul etaj al casei și nu era ușor de coborât pe geam fără zgomot.

     Sau poate...

  Eskalister zâmbi când un fulg de speranță răsari în mintea sa sub forma unei idei.

  Se strecură în camera în care se afla companionul său și închise repede ușa cu cheia aflată deja în broasca ușii. Asta le oferea la dispoziție câteva minute în plus până ca străinii să urce la etaj și să-i caute.

      — Ahren, cred că știu cum...

  Dar nu termină ce avu de zis că o a patra figură își făcu apariția înaintea privirii sale ținând lama unui cuțit exact la gâtul său. Eskalister încremeni și își ridică în semn de predare ambele mâini la nivelul capului. Străinul, un bărbat de vârstă medie, cu părul într-o nuanță închisă de albastru și ochii negri, îi făcu semn să-și lase armele pe podea și să plece de lângă ușă.

     — Ești cu ei? îl întrebă Eskalister, în timp ce își punea pumnalele și sabia la picioare, dar bărbatul nu răspunse. Unde e partenerul meu? Dacă i-ai făcut ceva...

      — Calmează-te, îi zise străinul, arătând cu privirea spre trupul lui Ahren care stătea întins pe podea. Când am vrut să-l iau la întrebări a căzut lat la podea.

  Privind în direcția rănii, vrăjitorul remarcă că aceasta continua să sângereze. Cel mai probabil arma folosită de orci fusese otrivă.

      — Cum ai intrat aici?

      — Nu e treaba ta, soldățelule, îi zise bărbatul, apăsând ușor lama la gâtul tânărului Barlow. Unde ți-e grupul? V-am văzut când ați intrat în oraș.

      — Morți, minți vrăjitorul. Doar eu și el am mai rămas.

      — Minți.

      — Du-te și verifică dacă nu crezi. Grupul de orci pe care tu și ceilalți trei amici de-ai tăi l-ați ademenit cu acel foc ne-a atacat cu puțin timp înainte.

  Străinul nu mai scoase un sunet și își scărpină neliniștit ceafa. Eskalister mai aruncă o scurtă privire asupra lui Ahren, observând că acesta își avea privirea ațintită asupra sa.

      — Aveai un cunoscut printre ei, nu? îl trase la răspundere Eskalister pe străin, făcându-l să-și ațintească atenția spre el.

      — Începi să mă calci pe nervi, puștiule, îi zise acesta întărâtat. Orcii ar fi mai mult decât încântați să li te dau pe mână. Le plac soldații tineri.

  Eskalister se încordă la auzul vorbelor. Trebuia să își țină în frâu emoțiile și firul magic ce i se strecura printre degete. Neștiind de ce este în stare bărbatul să facă sau ce puteri ar putea avea în posesie.

     — Asta dacă nu cumva ești vrăjitor.

     — Atunci mă vei da pe un preț mai mare să înțeleg.

   Bărbatul râse și apropiindu-și chipul de cel al tânărului Barlow, zise:

      — Ești simpatic. Poate ai noroc și orcii fac din tine unul din sclavii lor de distracție.

  La auzul vorbelor, Ahren se ridică imediat de pe podea, cu rana încă sângerând, și se repezi asupra străinului. Acesta fu luat prin surprindere și, drept urmare, căzu împreună cu atacatorul său la podea.

     — Ticălos afurisit! strigă nervos bărbatul încercând să scape din strânsoarea lui Ahren, dar fără succes.
  
  Eskalister nu stătu de două ori pe gânduri și luând unul din pumnalele sale de pe jos îl înfipse în coapsa bărbatului. Acesta urlă de durere pe când Ahren Khisfyre continua să-l țină strâns la pământ.

      — Poate dacă ai noroc, orcii o să aibă milă de tine și nu te vor da la ciori de mâncare, îi zise în batjocoră Ahren.

      — Să ieșim până nu vin si ceilalți, îl sfătui Eskalister pe amicul său. Nu o să plece prea curând de aici.

  Brunetul aprobă tăcut din cap și se ridică greu și scâncind de pe bărbat. Pe holul etajului începând să se audă pași și glasuri bărbătești puternice. 

      — Ne mai întâlnim noi! Iar data viitoare o să mi-o plătiți amândoi.

      — Asta dacă reușești să scapi întreg de aici, i se adresă Eskalister Barlow, stând în dreptul celor două ferestre mari și dreptunghiulare.

  Ahren coborâse deja pe geam. Doar el mai trebuia să coboare și puteau merge după recruți. Însă, nu înainte de a-i pune vrăjitorului cu păr albastru o piedică și mai mare pe cap.

      — Nu veți scăpa întregi din orașul ăsta! continuă bărbatul să spună furios. Oamenii mei vă vor găsi.

      — Vom vedea.

   Simțind firul magic răsucindu-se printre degete, Eskalister rosti:

       — Ignatis!

   În acel moment, o flacără galben-roșiatică curprinse întreaga cameră în timp ce vrăjitorul se aruncă peste pervazul prăfuit în tufișul de trandafiri din grădină. Ahren îl ajută să se ridice și împreună părăsiră curtea casei din care o floare de foc începea să prindă contur la una dintre ferestre.
      
___________________________________________

Ignatis - flacără

___________________________________________

  Sper că Eskalister v-a lăsat o părere cât de cât bună, deși circumstanțele în care l-am introdus nu au fost unele prea bune.

  Mulțumesc că ați citit acest capitol! Aștept cu nerăbdare părerile și teoriile voastre legate de ce e posibil să se întâmple.